Într-o dimineață primăvăratică din ianuarie 2021, domnului Gabriel Liiceanu îi lipsea ceva. Ce n-avea Gabriel Liiceanu? N-avea nicio grijă. Așa că s-a apucat să se lupte cu Nicolae Ceaușescu și „complicii săi” – Sergiu Nicolaescu și Adrian Păunescu.
Domnul Liiceanu a încropit un text pentru care îi mulțumesc. M-a făcut să mă simt din nou tânăr, să trăiesc în perioada înfierărilor din 1990 – 1992. Trebuie să ai triunghiul de avarie pus în fața automobilului Siegfried (așa își alintă domnul Liiceanu mașina, e un act de tandrețe care ne depășește) ca să te războiești în 2021 cu tovarășul Ceaușescu. 2021 minus 1989 egal 32 – o operațiune aritmetică folositoare sănătății. Îi rog să facă această gimnastică a creierului pe toți prestatorii de anticomunism la seral.
„Sergiu Nicolaescu și Adrian Păunescu sunt cei mai prodigioși complici ai regimului Ceaușescu”. Păunescu l-a cobzărit pe Ceaușescu așa cum Arghezi i-a cobzărit pe Carol al II-lea și pe Gheorghiu – Dej. Iar Liiceanu l-a cobzărit pe Băsescu.”Ați fost la înălțimea unei bune părți a inteligenței din țara asta (…) Timp de 10 ani, cât ați fost, sunteți președintele României, nu ați făcut decât să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem că e binele în chip matur al României (un mic anacolut născut dintr-o mare iubire – n.m.) Și pentru asta vă mulțumim”. Am citat din cartea „Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale”, scrisă de Radu Călin Cristea și editată de RAO.
Adrian Păunescu – tunet și fior. Liiceanu – cum ați văzut mai sus. Domnul Liiceanu a prins boală și pe statuia lui Păunescu din Parcul Grădina Icoanei. Acea statuie are, într-adevăr, două defecte. E prea mică și e pusă prea în lateral.
Câteva vorbe și despre Sergiu Nicolaescu. După revoluție a avut multă putere, și nu merita să aibă, dar n-a făcut studiourile Buftea cadou vreunui prieten. Alții au primit edituri. Sergiu Nicolaescu a regizat câteva filme bune („Nemuritorii”, „Osânda”), era lipsit de umor, la fel ca Liiceanu, dar a produs „Nea Marin miliardar.” Filmele lui Nicolaescu sunt dinamice, spre deosebire de mortăciunile regizorilor de azi, care mănâncă un sfert de oră de peliculă cu dialoguri plate, în bucătărie, între bărbat și nevastă. Dacă mă interesează o discuție în bucătărie, mă duc cu nevasta-mea în bucătărie, nu la film.
După ce a înjurat doi morți iluștri, domnul Liiceanu a lăudat-o pe Clotilde Armand, care a dat numele Elisabetei Rizea unui parc. Elisabeta Rizea a fost o martiră îndumnezeită, dar Clotilde a uitat să spună asta. Parcul se află lângă Casa Presei, însă nu este al Primăriei Sectorului 1 și nici al ADP. Este un parc în litigiu, este un parc revendicat. Acolo au fost grajdurile regale în perioada interbelică. Doamna Armand a investit bani publici într-un parc care nu se găsește în apropierea unor blocuri sau case. Femeia are fler. Și se pricepe la administrație publică. V-ați ales bine eroina, domnule Liiceanu!
