1. Am revăzut, joi seară, „Alibi pentru un prieten”, cu Alain Delon. Pe TV5 Monde. Nu înțeleg de ce nu difuzează TVR marile filme cu Alain Delon – „Alibi pentru un prieten”, „Afacerea Pigot”, „Trei oameni periculoși”, „Borsalino”, „Rocco și frații săi” sau „A fost cândva hoț”. În schimb, televizia bugetofagă ne poluează cu western-uri. Cine are mai mult de zece ani nu se poate uita cum se împușcă văcarii americani. Filmele noastre (desuete, pe alocuri jenibile) cu haiduci sunt mai deștepte decât orice mizerie numită western. „Alibi pentru un prieten”, film făcut în 1977, nu e doar un film de acțiune. E un film despre politică și bani, e un film actual, e un film în care se vede de ce Parisul ne-o ia mereu înainte cu 50 de ani, e un film despre Parisul în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Foarte multe faze din „Alibi pentru un prieten” sunt realizate în stații de metrou din Paris. Nu erau contraste în metrou, iar limba franceză nu asimilase minunatul apelativ „bro”. Eu așa recunosc panaramezii români de care trebuie să mă feresc. Cocalarii se adresează cu „boss”, panaramezii digitalizați cu „bro”.
2. Centurile de socializare fac și mult bine. Descoperi acolo – greu, dar descoperi – persoane inteligente. Fiți atenți ce scrie un om pe care nu-l cunosc personal. Îl cheamă Marian Grecu. Nu voi pune ghilimele, fiindcă aș înfige ghilimele franțuzești între ghilimele normale și aș încărca textul. De aici începe. Gogoașa cu anticoruptia s-a mucegăit. Românului îi place să se descurce, „să împingă”, „să ungă”, iar în vremurile de acum calitatea asta îi e de mare folos, cum i-a fost și în timpul comunismului. Românul e conservator. Dacă nu-i creștin practicant, măcar nu-l înjură pe Dumnezeu. Pentru român, familia e de un singur fel. El iubește educația celor șapte ani de acasă. Și nu-i trebuie piste de trotinete, energie verde și alte aberații, ci școală, sănătate, transport decent, stabilitatea prețurilor, stabilitatea taxelor. Am încheiat citatul care sintetizează calvarul de după 2015. Eu sunt mai cinic. Useriștii vor învinge. Dar cât suntem aici trebuie să-i încurcăm. Vreau să-i văd îmbătrânind și recunoscând că ei sunt cum sunt. „Ei sunt cum sunt” a fost în loc de adjectivele pentru care m-ar fi dat în judecată.
3. La Mănăstirea Cernica, pe malul lacului, l-am condus și l-am lăsat acolo pe Mugurel Stancu, de departe cel mai deștept consilier din fotbalul românesc. Vreau să-mi țin prietenul în viață și mai povestesc două faze cu el. Școală veche, doamnelor și domnilor, școală veche! Vorbește Mugurel. „În ultimele luni ale lui Ceaușescu, eu și Răducioiu aveam 300 de dolari, pe care îi țineam într-o carte. După revoluție, prin ianuarie sau februarie ’90, a venit la mine un impresar italian și a încercat să mă convingă să-l păcălesc pe Răducioiu. Și să semneze Radu cu o echipă din Italia. Știi ce șpagă a vrut să-mi dea? Un radio în carcasă de lemn și un cojocel purtat. Așa ne vedea Occidentul atunci”. A doua e mai tare și arată caracterul acestui om. Prin 2002 sau 2003, m-am dus la Trattoria Il Calcio, unde mă aștepta Mugurel. L-am râcâit din prima – „de ce ai, mă, pe tine tricoul ăsta obosit și turcesc? L-ai luat în ’90 de la Istanbul?” Am avut 50% dreptate. Tricoul era obosit. Dar nu turcesc. Și fusese un tricou scump. Mugurel mi-a răspuns „du-te, mă, în…! Tricoul ăsta mi l-a făcut cadou Albanezu’ (Dan Alban) și o să-l port cât voi trăi”.
