E de sezon, e ca o bere care-i poartã numele, e mai citat (în loc sã fie mai citit) în iulie şi august decât în ianuarie şi în februarie. E Caragiale de zãpuşealã. Urmãriţi facebook şi chiar televiziile. Berea, caldura mare (din Bucureşti) şi rãcoarea (de la Sinaia), în fine, nu insist, toate abţibildurile. Omul are loc în Pantheonul stricaţilor geniali, dar noi l-am fãcut autocolant, flyer (ca pe un fraier!). În felul ãsta ne scoatem la produs lenea şi lipsa de inspiraţie. Mã autoinclud, staţi liniştiţi!
Toatã vara vom vorbi, vom vorbi şi vom tot vorbi, ca întotdeauna când ne pică între labe, despre „actualitatea lui nenea Iancu”. Ne tutuim cu el peste veac, îl luam cu nenea Iancu. De aici până la bre cât mai e? Un fleac, „nea Iancu” sau „băi Luca”. Să-l dăm la export n-am reuşit. Cunoaşteţi maneaua: cu Eminescu am ratat fiindcă nu i-am putut transpune muzicalitatea în altã limbã, iar Caragiale, deşi nu lucra cu inefabilul, a fost sabotat de particularitãţile poporului român, imposibil de povestit, de înţeles, de transferat în alte spaţii culturale.
Iar îl schimonosim pe Caragiale, evocându-l franjurat, abuzând de replici din piese şi schiţe, ce se potrivesc şi la 100 şi ceva de ani de la moartea lui. Diferenţa e cã demagogii, muşteriii, mironosiţele, chelnerii şi funcţionarii lui Caragiale erau făcuţi dintr-o carne mai proaspătă, mai sănătoasă decât propagandiştii, securiştii, tefeliştii, pesediştii, curvele, ziaricii şi îmbogãţiţii dietetici de azi. Caţavencu şi Venturiano aveau măduvă, sare, miros. Tot bălăngănim întrebarea „ce-ar fi scris Caragiale acum?”. Se descurca el. Mi-e teamă că mai greu. Ar fi digerat şi ciorba asta de şuruburi, fiartă pe plita internetului şi dreasă cu ţurţuri de gheaţă.
Că le convine sau nu criticilor, Caragiale a avut şi urmaşi. Nu mă refer la Mateiu. Ion Baieşu, de pildă, a fost un Caragiale al lumii comuniste, fiindcă pe ferestrele acelei societăţi rău întocmite se mai zărea câte o masã de cârciumă unde gestionarul hoţoman şi miliţianul stãteau la un chef de vorbe. Erau nişte ticăloşi de omenie, cu fraze şi caterincã la purtãtor. Azi, nu mai e nevoie sã cauţi ferestre, că nu mai sunt nici ziduri. Putem admira, în deplinã libertate, miliardarii monosilabici.
