În presă și pe centurile de socializare, prima temă a începutului de an a fost batjocorirea bătrânilor care stau la cozi ca să-și plătească impozitele. Eu sunt de partea pensionarilor, dar nu i-aș fi înjurat nici dacă eram împotriva lor, fiindcă doar prostoboii înjură la grămadă, „la poștă”, cu „prietenii din listă”, cu grupul de pe whatsapp. Am acest fermecător defect: nu sunt pe niciun grup de whatsapp, deși folosesc hapciupaleala whatsapp.
Un singur ziarist, Alin Buzărin, le-a luat apărarea pensionarilor și îl felicit. Alin e din școala noastră de orfevrieri care nu ascultă rock fiindcă desenează ritornele de tango pe hârtie. Presa înseamnă tarabageală. Poate că am fost și noi tarabagii, dar am fost tarabagii pe Ponte Vecchio. Îmi e dor de vremea când ne plângeam că fabrica Letea nu mai are hârtie. Analogii cu pădurea Letea, ispitele Deltei, Galaxia Gutenberg. Parțial eclozații n-au cum să înțeleagă nașterea. Au fost inventați.
Să trecem la muncă! Bătrânii admirabili au plătit impozitele cash ca să aibă leprele tinere bani pe carduri. Bătrânii au dat niște bancnote ca să se descarce, leprele tinere și-au încărcat stigmatul codului de bare în tatuaje. Bătrânii au plătit impozite Statului, dar ei nu aparțin Statului, ci istoriei. Sau așa au dumnealor senzația, cum am avut-o și eu, când am scris precedenta frază declamativă. Impozitul e vechea valiză de lemn a soldatului. Când eram în liceu, tata îmi spunea „bă, dacă mai chiulești, îți iau valiza de lemn și te fac omul patriei!” Am sărit peste armată. Și nu vreau să fac armata online. Impozitul online e armata de loisir, dar tot armată rămâne. Infanteristul de pe centurile de socializare scrie cu unghiile de la țurloaie, zdrobite de bocancii gândirii, și iubește cu duodenul.
Spre sfârșitul lunii ianuarie, mă voi duce să plătesc impozitele la ghișeu. Nu vor mai fi cozi, dar și dacă ar fi, aș prefera să stau la coadă decât să mă aneantizez pe internet citind ecolabe trotinetiste și justițiare.
După ce pleacă de la ghișeu, foarte mulți bătrâni se scobesc în teșcherea de câțiva lei și iau ziare. Și am toată stima pentru pensionarii care cumpără stampe și nu știu să deschidă un calculator. Mulți venerabili pun fiecare câte 10 lei pentru a cumpăra o carte, care costă 50 de lei, și o citesc pe rând. Sunt aceiași oameni care, pe vremea televiziei alb-negru și parțial color, cumpărau câte cinci cărți pe lună, gunoaielor care credeți că aveți Larousse de poche în smartfoane! Dar Larousse nu greșește, smardoiașilor de tastatură!
În țara asta nu s-a făcut doar bișniță cu țigări, blugi și cafea. În 1988 – 1989, cărți comerciale (dar bine scrise și traduse) ca „Shogun” și „Vraciul” se vindeau cu 300, chiar 500 de lei. Și tot în anii ’80, dacă aveai mai mult de opt ani și mergeai pe trotinetă erai considerat oligofren.
