Am vrut să mă duc la filmul despre Colectiv, clubul acela unde se difuza o muzică liniștitoare, chiar liturgică. Dar m-am speriat de Coronavirus și am plecat la un supermarket nemțesc.
Păcat. Am înțeles că în film joacă și principala colaboratoare a domnului Tolontan, Mirela Neag. În rolul dumneaei aș fi văzut-o pe Simone Signoret sau pe Ava Gardner. Clubul Colectiv a devenit o trambulină electorală pentru un contabil care a fost ministru al Sănătății.
La supermarket – mobilizare de forțe ca în Spartacus, cu Kirk Douglas. Aprovizionare, aprovizionare, aprovizionare, poporul român a fost salvat de congelator încă de pe vremea lui Baiazid. N-am avut mască. Am purtat masca în suflet. Dar mai frumos mi s-a părut la intrarea în supermarket. Nu mai erau cărucioare și în jurul mașinilor se agitau babe cu fise de 50 de bani. Pentru un cărucior, săreau babele să te muște prin masca de fier a lui Leo DiCaprio! Am văzut o babă cu botniță care făcea drifturi cu căruciorul, de ziceai că și-a luat carnet de trotinetă electrică pe circuitul de la Monte Carlo. Mă rog, card, nu carnet. Așa, cam cum e cardul de sănătate. Fără mișto, ați văzut că ne luptăm cu frigiderul și Coronavirusul, dar mai toate cardurile de sănătate sunt expirate? Trebuie rezolvată urgent problema, trebuie vorbit la cel mai înalt nivel, adică la USR, că doar acolo sănătatea mintală e maximă.
Și cum mergeam prin supermarket, constatând o nenorocire geografică (dispăruseră munții formați din baxuri de apă plată), m-am întâlnit cu un vechi anticomunist la seral. Un securist de tip nou. M-a abordat cu multă căldură. „Ce faci, bă?” Când înjuram USL (Ponta, Crin Antonescu), mă lua cu „maestre”. De când înțep zilnic balonul cu usereală, am devenit „bă”. Și uite așa mi-am permis să mă compar cu Ion Băieșu. Am avut șansa să-l cunosc în copilărie. În volumul „Fantomiada 3” a fost publicat și scurtul jurnal al lui Băieșu. Pe data de 14 septembrie 1985, Băieșu s-a întâlnit cu Tudor Postelnicu, în tribuna stadionului Dinamo. „Când era prim – secretar la Buzău, îmi zicea <<maestre>>. Acum a ajuns ministru și mi-a zis <<ce mai faci, bă, piticule?” Așa se întâmplă când urci pe scara securistică. Iei lumea cu „bă”.
Nu i-am rămas dator securistului updatat. I-am făcut o propunere, dar ce propunere! E vorba despre propunerea lui Nino Anghel. Și pe el l-am cunoscut. A fost un actor și un boem de pe vremuri. Stătea lângă Sala Palatului, vizavi de Turn, într-un bloc la parter. După ce se matrafoxa, asculta „Europa Liberă” cu geamul deschis, de grăbea lumea pasul. Într-o zi, nea Nino era bine împărtășit și înjura în holul Teatrului Giulești. Un alt actor i-a zis „Nino, las-o mai ușor, că trebuie să vină tovarășul director!” Nea Nino – nimic. „Îl bag în p… mă-sii și pe tovarășul director!” Pe neașteptate a apărut directorul, nervos. „Ce-ai zis, Nino, ce-ai zis? Mă bagi tu în p…?” La care nea Nino, senin: „a fost doar o propunere, tovarășe director!”