Dacă trăia Adrian Păunescu, ne trântea o poezie cu ursul de se înduioșa ecranul la România TV. Poporul ar fi plâns, intelectualii subțiri s-ar fi dat scârbiți, aveam film indian la televizia de știri.
Eu v-aș ruga să fim mai pragmatici. Încep să citez. „Prin 2003, la o întâlnire cu președintele Chirac, acesta m-a întrebat de ce noi, în România, împușcăm urși. I-am spus că apreciem sfaturile prietenilor, dar se pare că noi știm să gestionăm populația de urși, având peste 6.000 de urși (acum probabil s-a ajuns la aproximativ 10.000), spre deosebire de Franța, unde ultimii doi urși fuseseră împușcați din greșeală. I-am propus să relocăm un număr de urși în Franța. Mi-a spus că fermierii francezi ar fi nefericiți. (…) Vânătoarea are ca rezultat, atunci când este rațională, să păstreze un echilibru între populația de urși și arealul în care aceștia trăiesc. Acest areal însuma cam 2,8 milioane de hectare la nivelul anilor ’60. Pe această suprafață erau estimați 4050 de urși în 1968. ACUM NUMĂRUL LOR ESTE DUBLU ÎN SUPRAFEȚE DESPĂDURITE MASIV. (…) Sunt zone unde pagubele produse de urși sunt serioase. În 1986, în Harghita erau 1155 de urși. Pagubele au însemnat 1200 de hectare pădure cojită, 798 bovine, 75 de cabaline ucise, 602 ovine, 39 porcine. Vânătoarea cu străini s-a făcut (inclusiv pe vremea lui Ceaușescu) pentru că românii, în rare cazuri, vor plăti 5.000, 10.000 sau 20.000 de euro pentru a vâna un urs sau un cerb. De ce au nevoie ocoalele de vânătoare sau asociațiile de vânătoare de acești bani? Pentru a achiziționa hrană pentru animale și pentru a o duce pe munte. Vor merge oare oengiștii să ducă hrană în pădure? (…) Arthur, cel mai mare trofeu din Europa, e o exagerare. Blana ursului Arthur avea 595 de puncte. Recordul din România a fost cel din 1983, un urs de 687,79 de puncte. Și mai sunt 10 – 12 trofee peste 600 de puncte. Recordurile în Europa au fost Cehoslovacia – 367 de puncte, Bulgaria 375, Croația 448, Iugoslavia 582. Dacă veți merge la Clubul de vânătoare din Paris, veți vedea un urs imens. Când m-am uitat pe etichetă, am văzut că fusese vânat în România de un francez, în anii ’70”.
Am citat dintr-un text al lui Adrian Năstase. Cei mai mulți dintre dumneavoastră au înțeles demonstrația. Sunt și useriști care au înțeles-o – nu sunt toți îngrămădiți – dar se vor face că n-au înțeles-o, pentru că sunt robii prejudecăților, pentru că se repetă perioada 1948 – 1953 și se excavează un nou „tunel dogmatic”. Dacă aș fi citit acest text înainte de a scrie eu pe temă, joi, aș fi fost în subiect, nicidecum adiacent și cu fluturași pamfletar – metaforici.
Vă fac o confesiune. Și eu am fost tâmpit, și eu sunt un precursor al useriștilor. În 2004, am luat masa cu un cunoscut om de afaceri. Timp de două ore mi-a explicat că el e liberal ca structură, dar îl va vota pe Năstase, nu pe Băsescu. Și a adus argumente. Ce-am făcut eu? L-am ascultat, dar nu i-am urmat sfaturile. L-am votat pe Băsescu. Exact ca mine a făcut și fiul omului de afaceri, un personaj cel puțin la fel de cunoscut ca tatăl lui. Am fost convins că am procedat bine până prin 2012, când a început prigoana. E o vorbă veche, pe care o respectăm doar după ce trecem de 50 de ani – „ooooo, dacă tinerii ar ști, oooooo, dacă bătrânii ar putea…”.
