Halep e în semifinale la Wimbledon, dar ipocrizia noastră a luat Cupa Davis. Simona Halep e o instituție privată, n-are nicio treabă cu izmenelile de acasă. Acum o aplaudăm, dar în urmă cu două luni ne întrebam dacă va lua bătaie de la Bianca Andreescu, fiindcă Bianca Andreescu e din diaspora eroică, iar „România și federația de Tenis n-au făcut nimic pentru Bianca”. Eeee, aici voiam să ajung! Trei probleme.
1. Aplaudacii oportuniști ai lui Halep nu spun o vorbă despre nenorocirea de la Federația de Tenis, care a stat aproape trei ani fără buget, fiindcă a blocat-o Vecerdea. Cine-i Vecerdea? E antrenorul doamnei Iohannis, această grațioasă Miss Mamaia fără nepoți. Cu un milion și ceva de euro pe an, că ăsta e bugetul FRT, ar fi fost sprijinite niște „fetițe sărace”, dacă tot ne place să o ardem populist. Știți cine susține câțiva tenismeni tineri și jucătoare adolescente? Simona Halep. Le plătește avioane, hoteluri, echipament. Machidoanca, însă, nu se laudă, nu aruncă vorbe chioare. Dar cine, cine, cine o va înjura cel mai tare, când va pierde? Cei care o laudă acum.
2. Și fiindcă „în țară asta nu se poate trăi fără CNP și fără CTP” (Nicușor Manolescu), cine credeți că a dat, iarăși, cu opinia în fileu? Cum cine? Că am scris deja. Ozenistul cu gecuță de fochist, Cristian Tudor Popescu, pe care eu îl alint Roland Gargarros. „Simona face on – court coaching.” Popescule, ești ca Mihai Beniuc, vorbești „șapte limbi și rusește”. Court – coaching e în germană, nu? Eu fiind așa, mai poet, îți transmit „Popescule, du-te-n spanac, fiindcă vorbești nemțește ca Balzac!”
3. Halep este o sportivă uriașă. Dar Ilie Năstase a fost, pentru tenis, ca Brâncuși pentru Arta Modernă. Parisul l-a pus pe piedestal, America i-a ridicat cota. Iar România i-a dat pușcărie cu suspendare. De ce? Pentru că e talentat și glumeț, spontan și irepetabil. Ilie este Furia Creatoare. Iar talentul trebuie pedepsit în țara asta. În urmă cu vreo lună, Năstase îmi spunea că speră să facă un muzeu în Herăstrău, la intrarea dinspre Charles de Gaulle. Autoritățile i-au promis că îl vor ajuta. Cel mai mare sportiv român vrea să doneze cupele, fotografiile și rachetele care – nu exagerez – au făcut istorie. Zilele trecute am revăzut filmul „Un an bun”, cu Russell Crowe și Marillon Cotillard, după cartea lui Peter Mayle. Acțiunea se petrece în Sudul Franței. Un englez și un francez joacă tenis. Englezul zice că e Fred Perry, iar francezul se dă Lacoste. Rene Lacoste i-a schimbat viața lui Ilie. L-a remarcat când era tânăr, i-a dat echipament, l-a băgat în turnee. Iar Fred Perry l-a antrenat la Wimbledon, nu mai știu în ce an. Lacoste și Fred Perry au posteritate ca jucători și ca branduri de modă. Tot pe vremea aia, nevasta președintelui Pompidou i-a pus la dispoziție un apartament, ca să stea bine Ilie, când venea la Paris. În al doilea Război Mondial, Pompidou și soția au părăsit acea casă. Parisul era sub ocupație germană. Apartamentul – plin de opere de artă. Când familia Pompidou s-a întors, nu lipsea nimic. Dar cine sunt Lacoste, Fred Perry și Pompidou? Sau președinții Americii, care se rugau de Ilie să se pozeze cu ei? Șmecheria e în România, unde justiția își testează forța pe oamenii cu notorietate.
