Despre Elvetia se spune, cliseistic, ca e „Tara ciocolatei si a ceasurilor”. Pentru mine, e tara trenurilor.
În urmă cu trei ierni, eram intr-un inter-regio Luzern-Interlaken. Fusesem la Luzern. M-am plimbat prin Piata Teatrului, unde sunt zeci de magazine de orologerie, culminand cu un — e impropriu spus — „mall” Bucherer (firma care produce ceasuri si bijuterii, dar vinde si marfa concurentei) si am traversat Kapelbrucke, cel mai vechi pod de lemn din Europa. Daca despre Berna si Zürich se zice ca sunt capul si bratul Elvetiei, Luzern e considerata inima. Trenul de intoarcere a oprit la Brünig Hasliberg, o gaica de pe ingusta curea feroviara atasata cataramei alpestre. In gara, zeci de schiori. Brünig Hasliberg e o mica statiune pentru sporturi de iarna, aflata la 90 de kilometri de Luzern si la vreo 10 de Meiringen, oraselul unde Conan Doyle „l-a omorat” pe Sherlock Holmes, langa cascada Reichenbach. Pe peron, o galerie de sculptura in lemn („Scoala de sculptura din Brienz”), pendule, roti de caruta, cufere de pe vremea cand Lord Byron si Goethe treceau prin zona, pisici din placaj asamblate ca suporturi de ziare, talangi. Si, nu mi-a venit sa cred, anticariat! Rafturi cu sute de carti, la 2 franci orice titlu. Două-trei minute, cat a stat trenul in gara, naşul („chef zug”, asa scria pe ecuson, intr-un dulce si crocant amestec de franceza si germana) si-a plimbat ochii peste nume ca Dürrenmatt si Balzac, despartite de manuale de brutarie si pirogravat. In vagoane, pasagerii beau ceai si citeau ziare — ziarele noastre vechi, adevarate, de hartie.
Daca in Elvetia, care numai inapoiata tehnic nu e, nasii de pe tren au aplecari bibliofile, atunci e clar ca galaxia noastra Gutenberg va supravietui acestei mizerii care este internetul. Da, da, ar trebui sa plusam, sa ne vindem la pret de vintage!