Pustilor care au crescut cu telefonul mobil in scutece si pe olita li se va parea ca ii impovarez cu o poveste medievala. Si au dreptate. Ii compatimesc si ii invidiez, in aceeasi masura. Pe 3 noiembrie ’89, cu sase zile inainte sa cada Zidul Berlinului, o persoana draga mie a plecat definitiv si cu toata familia in RFG.
Daca vroiai sa suni de acasa in strainatate, formai 971 sau 071, nu retin exact, dadeai numarul unei centraliste si te puneai pe asteptare. Cat timp? Aici stateau schepsisul si ticalosia sistemului. Timpul se lichefia, crestea, iarasi scadea, sunetele linistii spargeau tampla. Rabdai intre 10 minute (foarte, foarte rar) si 10 ore. Vorbeai 3 minute, numai banalitati („mi-e dor de tine, trailailailailai”) si se taxau 11. Asa ca preferam sa ma duc la Palatul Telefoanelor. Pe cat este de mare aceasta cladire regasita in aproape toate ilustratele ce redau Bucurestii interbelici, pe atat era de scundaca si de inghesuita incaperea in care se vorbea cu prieteni sau cu rude de dincolo de Cortina. Camera avea vreo 60 de metri patrati si se strangeau 70-80 de persoane in corsetul peretilor ce pareau ca se prabusesc sub zumzetul tristetii. Anuntai unde doresti sa telefonezi si erai poftit, de fapt gonit, pe o banca de lemn dubla — spate in spate. Dupa o juma’ de ora, 45 de minute, centralista-securista latra sincopat „Frankfurtul sau Londra, la cabina 6!”. Cabina era cat o carcera. Iar oamenii ieseau de acolo cu durerea cu care intri intr-un lagar. Batrane care-si sunau fiicele maritate in Franta sau Germania. Bunicute cu nepoatele de mana, soptind despre reintregirea familiei. Bunica plangea de fericire ca micuta va ajunge, candva, la parinti, iar ea nu avea s-o mai vada niciodata. Nici de la inmormantari n-am plecat mai trist. Asta in ciuda momentelor comice. Putine, foarte putine. Si prilejuite de curva care zbiera la italian si de arabii care-si implorau tatii sa le mai trimita bani.