Urmează moțiunea. Nu știu dacă va cădea Guvernul, dar ar fi trebuit să pice încă de când s-a dus Dragnea la pușcărie.
Individul amfibiu și vâscos pe nume Dragnea chiar merita „cofrat” (așa se exprimau boierii, pe vremea când îi legau staliniștii), dar nu pentru că a angajat trei gagici, ci pentru că a subminat economia națională atunci când le-a dat studenților dreptul să se plimbe gratis cu trenul. Manevra aia a fost o mită electorală aruncată în vânt. Șpaga se dă persoanelor (Gigel, Ionel), nicidecum unor categorii vaste. Vă închipuiți că studentul născut în București și care învață (vorba vine) la o facultate particulară din Capitală a votat PSD pentru că i-a permis Dragnea să facă precum Domnul Goe pe CFR?
Și pe vremea lui Gheorghiu – Dej existau privilegiați care aveau gratis pe tren. Artiștii Poporului. Adică Vraca, Birlic, Geo Barton, Giugaru, Calboreanu, Finteșteanu, Marcel Anghelescu. Scuze că n-am început cu doamnele. Și doamne, cucoane adevărate, artiste de clasă: Maria Filloti, Aura Buzescu, Elvira Godeanu, Tanți și Dina Cocea. Atenție! Nu călătoreau gratis actorii, ci artiștii, și nu orice fel de artiști, ci Artiștii Poporului. E o distanță uriașă, de cele mai multe ori imposibil de parcurs, între un actor și un artist. Iar marii artiști se respectau. Veneau chiar și la repetiție cu o oră înainte, iar când se înfățișau pe stradă erau îmbrăcați ca pe scenă. Vraca, Geo Barton ieșeau din casă, indiferent unde se duceau, cu batista la reverul sacoului și cu butoni de aur la manșete. În plin comunism, marii artiști făceau o reverență în fața unei lumi apuse. „Actoriștii” (Nic. Iliescu) de acum vin și la premieră în pantaloni scurți. Diferența dintre artiștii vechi și actorii de azi e aceea dintre impostație și impostură.
Am scris în textul de ieri despre Ion Caramitru. Domnia sa este, fără îndoială, un artist. Dar marii directori ai Teatrului Național au fost scriitorii – Prințul Ion Ghica, I.L. Caragiale, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Fănuș Neagu. Actorii, ca directori, au reprezentat un vax. Chiar și Radu Beligan. Când a fost Beligan director, Teatrul Național era mult în urma Teatrului Mic, al lui Săraru. Era și sub Teatrul Bulandra. Iar Caramitru, un manager mai bun decât Beligan, a făcut, din punctul meu de vedere, ceva de neiertat. Citez din cartea „Dinu Săraru, Jurnalul unui personaj controversat, rememorări provocate de Vartan Arachelian”, scoasă la RAO. Precizez că și în pasajele anterioare m-am inspirat din aceste rememorări. „De ce a fost nevoie ca atunci când se împlineau 120 de ani de la nașterea lui Rebreanu să se dea jos de pe Teatrul Național firma cu numele lui, la sala care se numea <<Liviu Rebreanu>>, numai pentru că i-a pus Săraru numele? Era numele meu? Al lui taică-meu? A fost dat jos de pe Teatrul Național, de pe frontispiciul sălii, și numele lui Camil Petrescu! El, care era teoreticianul esteticii moderne a teatrului. A căzut victimă și Caragiale, fiindcă Teatrul Național nici nu se mai numea Caragiale, ci TNB. Ce e asta? Ce e nebunia asta?”