Se fac 32 de ani de când s-a terminat cu Zidul Berlinului. Dar n-a căzut, cum se spune. Cum adică, „a căzut” așa, din senin?
Dar întâi să ne aducem aminte cum s-a construit. „Într-un discurs din 25 iunie 1961, J. F. Kennedy a declarat că SUA nu își doreau o nouă confruntare cu URSS având ca motiv Berlinul. La începutul lui 1961, din Republica Democrată Germană fugeau în medie 19.000 de oameni pe lună, dar numărul se dublase la începutul lui august. Pe 13 august, la puțin timp după miezul nopții, a fost ridicat primul gard de sârmă ghimpată de-a lungul principalelor bulevarde de la graniță.” („Tunelurile de sub Zidul Berlinului”, de Greg Mitchell, o carte din care voi mai cita).
Până când Zidul a fost consolidat, oamenii au evadat prin canalizări, sărind de pe clădiri de la graniță pe saltele așezate în Berlinul de Vest, înotând în râul Spree, tâind sârma ghimpată în parcuri. „Un cuplu a reușit să traverseze înot râul Spree, cei doi împingând în față o copaie în care se afla fiica lor în vârstă de trei ani.” Astea au fost cazurile fericite.
Pe 20 august 1961 „a murit primul cetățean din Berlinul de Est în încercarea de a fugi. Ida Seikman, în vârstă de 58 de ani, s-a aruncat de la fereastra apartamentului său de la etajul al treilea de pe Bernauer Strasse și a ratat aterizarea pe saltea.”
Greg Mitchell susține că J.F. Kennedy ar fi spus, pe 14 august 1961, „știu că Zidul nu e cea mai fericită soluție, dar un zid e preferabil unui război cu URSS.” „Mulți oficiali din RFG și SUA continuau să pretindă că ar fi împotriva Zidului, în timp ce, în privat, îl acceptau. Principala temere în Occident era că Armata Sovietică avea să invadeze Berlinul de Vest. Doar 6500 de soldați americani erau încartiruiți în orașul acela izolat, față de un sfert de milion de soldați americani, câți se aflau în toată Germania.”
Îndrăzneților care îi ajutau pe estici să evadeze li se zicea fluchthelferi. Cel mai cunoscut fluchthelfer a fost un ciclist, Harry Seidel. A tăiat sârma ghimpată, a trecut oameni prin parcuri sau înot, a săpat tuneluri pe sub Zid, a fost prins și condamnat la moarte. A făcut patru ani de închisoare și a fost „cumpărat” de RFG. După 1989, un post de televizune i-a pus față în față pe Seidel și pe judecătorul comunist Heinrich Toeplitz, care îi dăduse condamnarea la moarte. Toeplitz a refuzat să-și ceară iertare. Seidel i-a spus „oricum va fi, eu vă doresc numai bine!” Iar șeful Stasi din anii ’60, Erich Mielke, a fost condamnat pentru niște crime din anii ’30, „însă procesul separat, în care era acuzat că ordonase împușcarea refugiaților la Zid, a fost suspendat.”
Am fost mereu foarte interesat de Zidul Berlinului, dar, în comparație cu martiriul din închisorile din România sovietizată, Zidul pare o poveste romantică. RDG a fost o țară comunistă deschisă până în 1961. Ei ridicau Zidul în 1961, la noi se închidea Canalul Dunăre – Marea Neagră și se desființau Sovromurile după moartea lui Stalin (martie 1953). Iar între 1953 și 1961 au intrat la pușcărie al doilea lot, al treilea lot și tot așa.
În germană, est se spune ost. La câțiva ani după ’89, a început Ostalgia. Mulți estici regretau vremurile nenorocite, își aduceau aminte că mâncarea și casele erau mai proaste ca în Vest, dar mai ieftine.
Și pe urmă nu a mai fost nici Ostalgia. Joachim Rudolph este un fluchthelfer din echipa lui Seidel. Împreună au făcut, în 1962, un tunel de 120 de metri, pe sub Zid, până pe strada Schonholzer numărul 7. În 2009, Rudolph avea 70 de ani și a trecut pe Schonholzer 7 să-și plimbe amintirile. Clădirea în care ajungea tunelul (prima persoană care l-a traversat a fost soția lui) era în renovare. „Și acel 7, plăcuța aia emailată, nu reprezenta nimic pentru muncitori și putea să dispară.” Bătrânul s-a întors noaptea, s-a urcat pe schele, a luat plăcuța și a pus-o pe ușa apartamentului său. A recuperat o istorie care îl mai interesa doar pe el.