Duminica seara am vrut sa-mi antrenez rabdarea cu premiatul si elogiatul film „Aferim”, difuzat de HBO. Rezultat slabut, am rezistat 5 minute. Alaltaieri, HBO a recidivat, asa ca m-am supus unui nou ritual de autoflagelare.
O tampenie mai mare decat aceasta Casablanca haiduceasca (e alb-negru, urla arta in domnul regizor, in curand ne va povesti ca el a descoperit filmul mut) n-a iesit pe piata de la „Dupa dealuri” incoace. M-am holbat la capodopera ca autobuzul la statii. De-abia le asteptam. Am facut vreo zece. Ma mai duceam la bucatarie, ma mai uitam la Romania TV, unde era Elena Udrea. Chiar m-am bucurat ca Udrea e inculta. La cata viclenie si tupeu are, daca ar fi fost si scolita, nu s-ar mai fi imbracat ostentativ, n-ar mai fi fost asa de lacoma si ar fi ajuns prim-ministru sau presedinte. Oricum, Udrea e un personaj, adica exact ceea ce le lipseste acestor filme plictisitoare ale generatiei care ia premii pentru ca omagiaza mediocritatea. Baietii fac filme despre oameni obisnuiti. E ca si cum as face eu statuia omului cinstit, care nu exista nicaieri in lume. Poate in Coreea de Nord. La inceput, am urmarit cu placere incercarile lor, dar m-am saturat. Arta nu este democratica. Nici istoria, nici sporturile. Televiziunile platesc milioane de euro ca sa transmita meciurile Barcelonei, nu derby-ul dintre clasa a VII-a B si a VIII-a D. La istorie, invatam despre Napoleon, nu despre bunicul vecinului de la etajul 3, un veteran de razboi care a ajuns pana la Cotul Donului, dar eroismul lui ii intereseaza doar pe nepoti si cumnati. Intr-un film, vreau sa-i vad pe Alain Delon si Catherine Deneuve, nu pe Sandu Gruia si Dorina Chiriac. Ma bucur ca am ajuns la cinematograful francez. Ce filme am vazut cu Alain Delon (Clanul sicilienilor, Afacerea Pigot, Alibi pentru un prieten, Borsalino, Un Flic), cu Belmondo, cu Louis de Funès! Priviti si odioseniile difuzate azi de TV5 Monde! De acolo s-au inspirat ai nostri. Intr-o suburbie a Parisului, un negru sau un musulman sau un negru musulman sufera. Si asta e tot filmul! Si ce-mi pasa mie? La fel creeaza si premiantii nostri. Se tace cate 7-8 minute, dar acele taceri sunt mai interesante decat dialogurile de 10 minute despre nimic.