România educată virtual

Zilele astea subiectul educației frige rău. După ploaia de știri  descurajante despre calitatea rezultatelor la capacitate și bacalaureat. Rezultate care ne aruncă în mlaștinile de la capetele clasamentelor de tot felul. După cinci ani de la  lansarea  de către Profesorul țării, a programului “România Educată”, săptămâna asta liderii coaliției sunt chemați la evaluări la Cotroceni. Fără participarea opoziției. Asta ca să înțelegem că mai vor să stea la putere încă mulți ani.

De regulă, un program național în educație generează rezultate relevante după 10 ani de consecvență în aplicarea lui, indiferent de ciclurile electorale. Ori asta în România, cu miniștrii schimbați ca ciorapii nu o să se întâmple niciodată. Interesant este că în UE, unde există tot felul de directive de aliniere în domeniul energiei, al siguranței alimentare, al drepturilor minorităților, nu există nici o politică de aliniere în domeniul politicilor în educație. De formare, nu de evaluare. Absolvenții de zece pleacă la studii în universitățile din străinătate. De ce? Pentru că România oferă condiții de formare de excepție? Pentru că în Universitățile noastre există centre de cercetare cu bază materială la standardele secolului XXI? Pentru că în România funcționează criteriul meritocrației?

Probabil că nu, dacă ipoteza că notele de zece sunt corelate cu gândirea critică este adevărată. Și atunci suspiciunea de folosire a educației într-o campanie de  spălare de imagine a liderilor puterii vremelnice, pentru a masca eșecul lamentabil al virtualelor reforme patronate de educatorul Iohannis, sunt mai mult decât rezonabile. A scăzut abandonul școlar? Nu. Avem vreo statistică și subordonat o strategie coerentă, la nivel național, privind  cauzele și resursele necesare de implementare a reformei? Cu obiective și indicatori de eficiență clar definiți? Nu. Există vreun studiu de impact al programelor școlare asupra nivelului de competențe cerute de piața muncii? N-avem electricieni, instalatori, topografi, educatori, moașe, grădinari. În loc să vorbim despre asta dezbatem educația de gen în școală. Ca și cum un tânăr fericit că și-a schimbat sexul pe banii CNAS o să repare mai inteligent o țeavă care se pregătește să declanșeze o explozie sau un transformator care aruncă în beznă Capitala. Un exemplu clar de pus carul înaintea boilor. Absolvenții școlii  românești “educate” se plâng că salariile sunt mici.

Cu excepția birourilor din administrația publică unde angajatorul Stat dă salarii mari, că nu dă de la el, dă din taxele noastre, antreprenorul  plătește  funcție de ceea ce angajatul este competent să facă. Și plătește bine, pentru că oferta este tot mai mică. Educația și sănătatea sunt cei doi piloni care garantează independența unei națiuni. În această ordine. O națiune lipsită de educație elementară va genera costuri mai mari în orice sistem de sănătate publică. Se vede în eșecul campaniei de vaccinare. Chiar dacă la nivelul premierului se vede ca succes. Care sunt cele  două mari probleme în educația din România? O programă stufoasă și inutilă generată de interesul unor grupuri pentru păstrarea unor posturi în învățământ. De la gimnaziu până în universități. Și cel mai grav lipsa unei strategii de formare a formatorilor pentru educația în domeniul gestionării informației. În era internetului informația este la îndemâna oricui. Cum să gestionezi acest aflux imens de informație, cum să o filtrezi, cum să discerni ce îți este util și ce este relevant, asta ar trebui să te învețe dascălul la scoală. Și pentru asta nu avem programe de specializare pentru profesori. Și dacă începem acum, rezultatele se vor vedea cel mai devreme peste 10 ani. Are România resurse să aștepte atât? Optimismul meu s-a epuizat.