Îmi place să fiu femeie pentru că pot să port și rochie și pantaloni fără să generez ridicări din sprâncene fără botox. Îmi place sa fiu femeie pentru că pot să îmi arăt emoțiile fără sa fiu considerată o ființă slabă așa cum se întâmplă la sexul opus. Mi-a plăcut în tinerețe că am putut să mă joc cu merele, că la maturitate am simțit cum crește o nouă viață în mine și că acum la bătrânețe pot sa mă joc periculos cu cuvintele fără sa fiu provocată la vreun duel cu arme de distrugere în masă. Nu-mi place că acum, după atâția ani de la victoria sufragetelor pentru drepturile femeii în societate, când suntem într-o competiție reală cu bărbații, pentru putere de decizie, trebuie să ne poziționăm, noi femeile, între om 1 și om 2.
Au trecut 85 de ani de când femeile din România au câștigat dreptul de a vota. Dar așa cum se întâmplă după revoluții, structurile de putere inițiale își exercită inerția în pofida legii. În timp ce bărbații mergeau pe drumuri bătătorite de sute de ani de exercițiu al puterii, femeile au fost nevoite să aleagă poteci și să facă compromisuri. Paradoxal primii care au impulsionat aplicarea legii au fost comuniștii ajunși la putere în 1946. Astăzi femeile continuă să fie considerate, subliminal, ca o minoritate în politică deși procentual sunt o majoritate la nivel de populație. Exemplul cel mai relevant îl reprezintă organizațiile de femei din partide. Dacă organizațiilor de tineret le găsesc o explicație, celor de femei nu. Câtă vreme nu există organizații de bărbați. Prin aceste organizații de femei, omul bărbat de partid, controlează competiția pentru putere. A avut România în anii de democrație vreun partid de mai mult de 5% cu președinte femeie? Nu, pentru că femeile au fost ocupate cu lupta dintre ele în organizațiile de femei. Fiecare cu sponsorii ei bărbați, care periodic le aruncă în lupta din arenă ca pe gladiatori, când situațiile sunt incandescente. Majoritatea femeilor sunt prea ocupate cu gospodăria și copiii, ca să mai aibă timp și pentru voluntariat la baza partidelor. Până nu sunt desființate organizațiile de femei în partide, mesajele de respect de 8 martie seamănă cu metoda „loverboy”
În economie, unde este mai multă muncă și mai puține vorbe, femeile și-au câștigat egalitatea de șanse mult mai ușor. Le întâlnim în funcții de conducere, cu performanțe remarcabile. Mai mult în mediul privat și mai puțin în companiile de stat unde, ghinion, tot politicienii bărbați se ocupă de numiri.
Bărbații și femeile sunt diferiți. Estrogen și testosteron. Dar este o binecuvântare că suntem complementari. Acesta este miracolul Creației pe care ne străduim în zilele noastre să îl diluăm în sistemul binar.
Ca femeie vreau să mi se deschidă ușa și să mi se țină scaunul când mă așez la masa pe care am pregătit-o pentru familie, vreau să văd lacrimi în ochii bărbatului căruia îi dăruiesc un copil, mă închin în fața bărbatului care prin puterea sa fizică mă protejează acolo unde nu mă ajută corpul meu, dar vreau promovări pe competențe, nu pe procente. Nu vreau cote de gen prin discriminare pozitivă. Nici în Parlament, nici în Consilii de Administrație. Vreau fair play.
Ce vor femeile? Tandrețe, respect pentru viața pe care o dăruiesc lumii și egalitate de șanse în fond și nu în forme. Ce dăruiesc femeile ? Viață și iubire. Lumea în viitor depinde de cum bărbații, aflați la majoritatea butoanelor, decid să folosească aceste resurse imense.