La aniversări trebuie să vorbești numai de bine. Dacă ești formal în sentimente. Pentru mine sentimentele contează dacă au substanță, profunzime și depășesc forma impusă de turmă. Așa că la acest ceas aniversar al României o să vă vorbesc despre dragoste, în toate formele ei, în alți termini decât cei obișnuiți: La Mulți Ani, Te iubesc, Trăiască și înflorească România! Când ne declarăm dragostea, o facem de cele mai multe ori în cuvinte multe, pompoase, care sunt la modă, care dau bine la un public larg. De care de obicei uităm când greul vine peste noi și momentul de sărbătoare trece. Politicienii duc aceste forme de exprimare la cele mai parșive forme ale manipulării electoratului. Poartă cocarde, sărută drapelul, lăcrimează în fața monumentelor, decorează te miri pe cine de-a valma. Se poartă de fapt ca bărbatul falit care pune mâna pe o mireasă cu zestre.
Pentru mine dragostea a fost întotdeauna acel sentiment de împărtășire a bucuriei și durerii împreună cu ființa iubită. Cu loialitate și la nevoie cu sacrificii. Pentru că semințele plantate împreună cu dragoste să crească și să rodească. Dragostea trebuie să rodească dacă este profundă. Viața reală a omului nu este doar senină și lină. Mai sunt furtuni și cutremure și “pandemii”. Când oamenii se iubesc parcurg împreună și drumurile netezi și hârtoapele. Oamenii au nevoie să știe că undeva este cuibul care înseamnă ACASĂ, așa cum vasele ce se chinuie să traverseze prin furtuni știu că undeva este un port care îi așteaptă cu ape prietenoase.
Când vorbesc despre țara mea, este despre Bocșa și Ramna unde m-am născut și am cutreierat pe dealuri învățând despre cum pământul poate vorbi, despre Maica, care m-a învățat de ce femeia când se apleacă să spele picioarele bărbatului casei este stăpâna casei, despre ecumenismul ca formă de iubire între fiii lui Dumnezeu, învățat de la IPS Nicolae al Banatului, despre minunații dascăli de la C.D. Loga, care mi-au dat uneltele cu care să-mi construiesc casa minții, despre orele de religie de la Catedrala din Timișoara, în fiecare duminică înainte de slujbă, despre Bucureștiul anilor 80 cu teatrele pline, în care dincolo de cenzură, marii actori ai neamului, ne transmiteau speranță. Despre crestele Carpaților, din Rodnei până la Turnul Roșu unde drumețiile după Sfânta Marie Mică erau încărcate de lumina începutului de toamnă, fără ploi, fără pericole. De Iașul unde diminețile când ajungeam după o noapte nedormită într-o gară gureșă la fel ca Oborul, așteptam pe scări deschiderea facultății unde aveam un examen de dat la doctorat și mai apoi beam o cafea la ibric cu maestrul Gottlieb și Patti vorbind despre spațiile Finsler și Holocaust și de politică (in)corectă.
Despre Constanța și plăcintăria cu brânză dobrogeană din piața Ovidiu, despre petrecerile de 1 Mai pe plajele pustii atunci, din nordul Mamaiei. Iubesc fiecare clipă și fiecare loc în care am fost fericită sau tristă în România. Pentru că aici am fost vie, aici am crescut, aici am devenit ceea ce sunt, aici am simțit că sunt iubită. Că nu sunt o străină. De asta iubesc România. Pentru că mi-a dat dragoste, “povețe” și încercări, ca un părinte înțelept și iubitor. România nu este perfectă așa cum nici o țară din lume nu este. Dar este a NOASTRĂ, portul nostru și suntem binecuvântați că avem unul atât de diferit de alte locuri. De asta doar noi cei care o iubim în fond și nu în formă o putem ajuta să fie mai bună. Iar aceia dintre noi care trădează dragostea pământului care ne-a hrănit, merită toate caznele întunericului, înainte de întoarcerea la lumină. Doamne, dă-ne putere ca să fim împreună în iubirea de România și ferește-ne de tehnocrații „lover boy”.
