La început de an am privit detașați la serialul „Rușii la granița Occidentului”. Mai interesați de serialul „Covid” și „Nucleara facturilor”. În sezonul 1 am privit la exercițiile militare Rusia-Belarus si la cele NATO din Marea Neagră. Ne-am întrecut în glume pe internet, cu masa lungă a lui Putin unde au fost umiliți Macron si Scholtz. Ne-am amuzat cu giumbușlucurile ursului Putin. Ne-au lipsit lecțiile de istorie si geografie importante pentru înțelegerea invaziei ruseștii si a posibilelor pericole. Să rememorăm istoria de la 1990 încoace.
Prinși in vârtejul evenimentelor post 1989, n-am fost atenți la cum s-a dezmembrat URSS si ce răni adânci a lăsat Acordul de la Balaveja din 1991. Semnat de Rusia, Belarus și Ucraina și încălcat de Putin în 2014 când a anexat Crimeea. În vâltoarea schimbărilor majore după căderea Cortinei de Fier, am trecut cu vederea impactul asupra mândriei rușilor, a acordului „2+4”, Rusia, RDG, RFG, SUA,UK și Franța, din septembrie 1990. Reunificarea Germaniei a fost urmată de retragerea forțelor rusești din estul Europei în 1994. Rusia nu a fost invitată la ceremonia finală. În aceiași zi, rușii părăseau discret Letonia si Estonia după ce în 1993 au părăsit Lituania și Polonia. La Moscova evenimentul a fost resimțit ca fiind o înfrângere amară. Rusia era umilită și izolată, cu economia în vrie. Trupele rusești dislocate au fost marcate de pierderile avantajelor financiare necompensate de liderii politici ai momentului, așa cum promiseseră. Urmează în 1994, la Budapesta, semnarea memorandumului care parafează dezarmarea nucleară a Ucrainei. Garanți sunt SUA, Marea Britanie și Rusia. O primă tentativă de a diminua frustrările Rusiei. În conformitate cu principiile actului final al OSCE, garanții se angajează sa respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei. La articolul 4 al memorandumului, garanții se angajează ca în cazul în care Ucraina ar deveni victima unui act de agresiune în care sunt folosite arme nucleare, să solicite imediat o acțiune a Consiliului de Securitate al ONU. Fostele republici sovietice continuă să rămână conectate economic la Rusia. Din 1994 până în 2014, timp de 20 de ani, Occidentul și Rusia și-au disputat subtil controlul asupra Ucrainei prin lideri promovați în alegeri „democratice”. Geopolitic, situația începe să se deterioreze atunci când în 2004 are loc „revoluția portocalie”, urmată în 2014 de Euromaidan, mișcarea populară pro europeană a ucrainenilor sătui de dictatorii finanțați de Moscova. Reacția lui Putin a constat în generarea mișcărilor separatiste din Donbas. Mai apoi Rusia, unul dintre garanții suveranității Ucrainei, anexează Crimeea. Occidentul asistă pasiv la această anexare. Așa cum au făcut în războiul ruso-georgian din 2008, care s-a încheiat în avantajul intereselor rusești. A fost practic o invitație a Occidentului pentru Rusia la alte agresiuni de acest tip în sferele sale de influență, care s-au materializat în 2014 și au escaladat în 2022.
Majoritatea am pariat că în sezonul 2 scenariul va continua cu rușii revendicând doar Donbas-ul. Occidentul părea să ignore sau să minimizeze comportamentul revanșard al Rusiei în așa numitul „Near Abroad”. Așa că acum asistăm la episoadele sângeroase ale acestui sezon în care scenariștii se chinuie să nască un final utopic de pace. Toleranța la încălcarea tuturor acordurilor în care Occidentul și Rusia au fost garanți, teoretic în numele dialogului și practic în numele intereselor economice de ambele părți, au generat mai mult război decât pace. Garanții suveranității Ucrainei și-au încălcat cuvântul dat. Onoarea lor este pusă sub semnul întrebării. Toți sunt vinovați. Trebuie să își asume responsabilitatea și costurile și să găsească urgent soluții, pentru ca noi, națiunile care depindem de deciziile lor, să nu plătim generații de acum încolo rezultatele duplicității lor meschine.