Am urcat la catedră în septembrie 1980. Cu prejudecăți. Ce să caut eu să predau divizibilitatea la clasa a V-a, când mă pregăteam de un doctorat în teoria câmpului? Au fost cei mai frumoși 15 ani din viața mea. Cât o nouă facultate. De mentor, de formator, de optimizator de destine. Catedra era ca un altar pentru minte. Acum, când mă uit la ce se întâmplă în școlile noastre, catedra mai poate fi comparată, cu bunăvoință, cu o tarabă de la marginea drumului.
Pentru bugetul pe 2025, David anunța triumfal, în decembrie 2024, din puțul gândirii sale creative, că vom avea 4,5% din PIB alocat educației. Insuficient, dar mascarada a fost ascunsă sub preșul alegerilor prezidențiale. Pentru strategiile strâmbe moștenite de la România Educată, pritocită de tandemul Deca–KVI. Până la 6%, cât ar trebui să fie bugetul educației, drumul e cu ace de păr.
Ne dăm de ceasul morții că avem natalitate scăzută, că trebuie să facem mai mulți copii. Ok. Dar câte creșe, grădinițe, școli s-au construit în aglomerările urbane după ’89? Pe copilul meu l-a crescut Buni. Pentru că nu trebuia să muncească doar ca să mănânce. Acum Buni muncește, că nu-i ajunge pensia să plătească factura la curent și lista de medicamente tot mai scumpe. Așa că mama ori nu muncește, ori își aduce bonă filipineză. Dacă nu cumva AI îi ocupă locul de muncă la mult-hulitele multinaționale.
Prin Constituție, educația de stat trebuie să fie gratuită. În capitalism, unde profitul este regula de aur, „gratis” înseamnă prost și scump. Educația de bună calitate costă. „În România ultimilor 30 de ani s-au construit sub 400 de școli, însă s-au închis câteva mii“, scrie presa. Educația este cel mai mare angajator al statului român. Rezultatele slabe ale absolvenților după evaluările de integrare pe piața muncii demonstrează că managementul în domeniul educației este deficitar de mulți ani. Decidenți incompetenți, fără viziune și fără strategii pe termen lung. Dezastrul se va instala peste 10 ani.
Pe lângă decidenții numiți politic, vina pentru eșecul din educație – dincolo de subfinanțare – este împărțită între actorii de pe scena educației: profesori, părinți și formatori din mediul academic. Sunt foarte mulți profesori care nu intră la ore, care întârzie, care nu predau materia, care umilesc elevii, care nu au competențe elementare de pedagogie. Care nu au pregătirea psihopedagogică necesară orientării școlare și profesionale.
Sunt, pe de altă parte, părinți încăpățânați în a-și propulsa copiii pe direcții de evoluție profesională fără legătură cu talentele naturale sau cu interesul real pentru anumite meserii. Dacă în anii ’70–’80 se mai făceau meditații pentru treapta I, treapta a II-a, bacalaureat sau admitere la medicină ori drept, acum se fac meditații încă din ciclul primar.
Mediul academic are și el responsabilitățile lui. Catedrele de pedagogie din instituțiile de învățământ superior excelează în limbajele de lemn ale momentului. Forme fără fond, promovate prin tot felul de traininguri în care educația seamănă cu criptomonedele. Birocrația înlocuiește formarea personalizată a elevului. Profesorul produce hârtii și statistici în loc să modeleze minți – personalizat, nu sindicalizat.
Așa se dezvoltă analfabeții funcționali care votează parlamente ce perpetuează disoluția gândirii critice. Numărul de ore la clasă crește, cu materii inutile pe piața muncii, doar pentru că „politica corectă” o cere. În cinci zile pe săptămână. Așa se ajunge ca un elev de clasa a VII-a să aibă 7 ore de câte 45 de minute, cu pauze de 5 minute, chiar în a doua zi de școală – în haos.
Din greșeală în greșeală, din lac în puț, spre victoria finală a haosului.
