Se face un an de zile de când iubim cu foc, pară și ocară România, poporul, folclorul și tricolorul. Dragostea și alegerile sunt ca sarea și bucatele. Fiecare după experiențele personale, frustrări după eșecuri motivate de alegerile noastre trecute și neasumate folosim ștampila de vot pe post de pastilă antistres. De cele mai multe ori pastilele astea luate de pe net fără o părere cerută unui doctor trecut 6+3 ani prin amfiteatre și spitale mai omoară din când în când.
Toți care se bat în piept de-o parte și de alta a baricadei susținând unul din cei doi candidați au o problemă cu corupția și hoția. România ar fi minunată și toți am trăi ca în sânul lui Avram dacă nu ar exista corupție. Teoretic, o posibilă axiomă. Practic, o ipocrizie fără margini. Câți din cei 15,5 milioane de români (am probe că suntem 19 milioane în total și 3,5 milioane de copii) majori nu au dat vreodată o șpagă ca să își aranjeze copilul la o grădiniță sau o școală mai bună, să se angajeze la stat sau la privat (și la privat se dă șpagă, că angajații de la resurse umane nu sunt extratereștrii), să scape de o amendă, să obțină mai repede o aprobare, să plece în vacanță, în concediu medical. Pot să continui într-o carte. Așa că nu merge cu sloganul anticorupție. Noi prin modul în care ne descurcăm în viață alimentăm corupția.
Alt subiect de dihonie drăgăstoasă este cel despre Dumnezeu. La politicieni crucea de pe piept este declarația de dragoste pentru Dumnezeu. Pentru că, nu-i așa, poporul majoritar te judecă dacă nu te afișezi cu Dumnezeu la gât. O ipocrizie de o promiscuitate puturoasă. Te judecă acel popor care după ce iese de la biserica și bea un pahar în plus își bate nevasta și copiii, își taie fratele pentru o halcă de pământ, îl invocă pe Necuratul ca să își facă dreptate. Relația cu Dumnezeu Tatăl ar trebui sa fie personală și decentă nu ostentativă și pur declarativă. Fățărnicia alimentată de acei profeți mincinoși despre care Mântuitorul ne avertizează, fețe bisericești care ne oripilează cu luxul și interpretări anapoda ale Bibliei, îndepărtează enoriașii de la credința adevărată care emancipează spiritul. În schimb, îndoctrinează și vulnerabilizează populația cu resurse intelectuale și materiale limitate. Dumnezeu este iubire. Este înțelegere și iertare. Cine înjură, minte, jignește provoacă suferință în numele LUI este dușmanul LUI. Lăsați-l pe Dumnezeu în afara politicii. Că dacă se supără e jale mare.
Altă dragoste cu năbădăi este dragostea de schimbare. Caragiale a fost magistral râzând de aceasta ipocrizie a politicianului român de ieri și de azi răspunzând nevoilor cetățenilor la fel de ipocriți și ieri și azi. Credeți că există vreun produs pe piață dacă nu există consumatori ca să plătească pentru el? Toți cu țărișoara în gură și mâna în buzunarul ei. Cei mai deștepți schimbă buzunarul când a rămas doar mărunțiș. Nu există schimbare decât prin revoluții. Când se schimba hainele și poziția buzunarelor cu costurile de rigoare pentru poporul iubitor.
Lăsați iluziile că vine vreun Tătuc și ne scoate din mlaștina puturoasă în care ne înecăm dând din gură în fața porții în timp ce gunoiul se adună sub preș. Ăia care au loc la masă se ceartă cu cei care vor locul lor. Noi vom rămâne cu biletul scump la spectacolul luptei lor. Până arbitrul cu banii o să ne anunțe drăgăstos că se închid porțile Raiului.