Lumea este în criză pandemică, economică, politică și morală. Și liderii ei, aleși democratic, cârpesc electoral doar efectele unor strategii despre care nimeni nu vrea să vorbească. Pentru că artizanii acestor strategii sunt prea mari ca să piardă și restul lumii este fărâmițată și dependentă de conducta globală de capital.
O analiză a crizelor bancare începând cu anul 1800 îmi arată că singura perioadă în care au absentat aceste crize este perioada în care a funcționat Tratatul Bretton Woods. 1945-1971. Perioadă în care dolarul american avea acoperire în aur. Iar FMI, creat tot atunci, avea doar rolul de a echilibra într-un procent de 1% dezechilibrele temporare. J.M.Keynes a propus formarea unui depozit de valută care să permită decontările între monede naționale și să nu permită SUA să aibă monopolul asupra responsabilității sistemului mondial valutar. Soluția americană a fost ca toate monedele să se raporteze la dolar și în schimb SUA să garanteze că dolarul are acoperire în aur. Acordul a rezistat până în 1971, când pe fondul creșterii economice post război, cererea de dolari a crescut fără să mai fie posibilă menținerea garanțiilor. FED a început să tipărească dolari fără acoperire. Partenerii externi ai SUA au susținut consumul pe datorie acumulând aceste bilete contra bunuri și servicii, până ce fenomenul inflaționist a devenit de nesuportat. Costurile războiului din Vietnam au acutizat fenomenul. Generalul Charles de Gaulle a fost primul care a refuzat să mai susțină dolarul. A început să cumpere cu dolari aur și să îl ducă la Paris. Pentru asta a plătit cu funcția. Prețul aurului până în 1971 s-a menținut la 35 $ cu ajutorul partenerilor Americii care au cumpărat cu dolari printați bonduri guvernamentale. Finalul a venit cu refuzul Germaniei, condusă de Willy Brandt, să mai finanțeze procesul. Nixon a fost obligat să suspende acordul Breton Woods. În următorii doi ani economia mondială s-a confruntat cu o degringoladă, care a culminat cu cea mai mare criză economică, în 1973. Din naufragiu au scăpat FMI și Banca Mondială.
Criza petrolului din 1973 a fost prima criză economică declanșată de folosirea resurselor de energie pe post de armă în războiul din Orientul Mijlociu. Atunci a fost prima dată când lumea început să vorbească despre schimbări climatice și reducerea consumului.
În 2007 criza a pornit de la supraevaluări ale unor produse financiare, gândite de speculatori în căutare de profituri rapide pentru banii fără acoperire. Recuperarea după criza din 2008 s-a făcut tot cu tipărit de bani.Tot fără acoperire. Deținătorii acestor bani caută oportunități de multiplicare rapidă. Unde? La bursă. Și creșterile la prețurile energie la bursă confirmă asta. În septembrie 2021, 7,55 de trilioane de $ (mii de miliarde) erau deținuți de țări terțe, în special de Japonia și China. Economia americană nu promite reveniri spectaculoase după pandemie, pe fondul unei administrații care propune strategii sociale cu costuri foarte mari. Globalizarea accelerată care a permis capitalului să se multiplice exponențial prezintă nota de plată în aceste zile care ne amintesc de anii premergători celui de-al doilea Război Mondial. NATO este divizat între interesele americane și cele europene. Îmi amintesc declarația lui Macron, (care acum este la cârma Europei) din toamna lui 2019 privind faptul că NATO este în moarte clinică. Atunci pentru Franța, inamicii Europei nu erau Rusia și China, ci terorismul. Nici Germania nu achiesează la interesele americane în conflictul din Ucraina. Scandalul demisiei șefului marinei germane, după ce a cerut „respect” pentru Putin, nu transmite un mesaj de unitate în NATO. Dacă în 38, prin acordul de la Munchen, a fost sacrificată Cehoslovacia, care avea cu Franța o alianță militară, la un viitor acord, în confruntarea care se prefigurează la granițele României, ce țară va fi sacrificată?