Ce semănăm, aia culegem

Oricât de mult credem în miracole. Oricât de mult încercăm să fim creativi externalizând  vina pentru ceea ce ni se întâmplă, când ajungem să culegem recolta din semințele pe care le-am plantat, ne alegem cu ceeea ce ele în mod real pot să rodească.

Am semănat nepăsare la murdăria din încăpere, culegem gândaci și igrasie. Am semănat promiscuitate morală în numele libertății de a alege, culegem ciulinii sexualității animalice. Am semănat incompetența,  culegem ruine. Am semănat lux fără acoperire, culegem sărăcie lucie. Am semănat minciună, culegem frustrare. Pentru că azi nu mai avem un dictator pe care să îl împușcăm, ca să uităm de vinovăția și lașitatea noastră când cârcoteam mimând opoziția, găsim cu ajutorul “‘influencerilor” vinovații de serviciu. Subsemnata își asumă acest comportament până în 89. Am avut 30 de ani,  după schimbarea politică, libertatea să alegem ce semănăm. Și am ales prost semințele, nu am îngrijit răsadurile, iar astăzi culegem bălării pe post de hrană sănătoasă pentru țară. Aici nu mă mai simt vinovată. Am fost singura familie, de pe scară blocului și mai apoi de pe strada unde îmi era casa, care a arătat cu degetul toate instituțiile și oamenii care nu respectau legea. De la aruncatul gunoiului pe fereastră în loc de ghenă, la copiii ce distrugeau cutiile poștale în scara bocului, la ocuparea locurilor de parcare fără drept, la nepăsarea  Apa Nova pe care am chemat-o să curețe canalele de  scurgere când  intrau apele în subsolul vecinilor la ploi torențiale. Am fost singur familie din zonă care a  sesizat defrișările ilegale  din Pepiniera Bucureștiului pe vremea desidentei de azi Sulfinica, am fost singuri împotriva răzbunărilor politice când am oprit lucrările ilegale la un hotel de pe bulevardul Caranfil, am fost singurii de pe stradă care au apărat un parc și copacii care astăzi sunt folosiți pe post de marketing pentru o dezvoltare ilegală, am fost singuri împotriva unor poliții personale ale unor interlopi care vroiau să ia o stradă în proprietate privată. Cum suntem noi, familia Zoro pe strada noastră, sunt câte unii, singuri, în fiecare scară de bloc, luptând pentru aplicarea legii. Dar o familie, un om nu poate să stea multă vreme în calea puhoiului de indolență. Am fost lași când eram tineri și speriați de poveștile cu securiști care ridicau oameni la miezul nopții ca hoții, pentru că aceia aveau “nerușinarea” să comenteze abuzurile neamurilor proaste ale satului ajunse în posturi de făcut dreptate pentru clasa muncitoare. Acum ei nu ne mai pot răni așa cum au făcut cu părinții și bunicii noștri. Puterea lor stă în nepăsarea și toleranța noastră la abuzuri. În frica noastră de angajamente. E adevărat că dacă te implici, dacă vrei dreptate, acum instituțiile te poartă birocratic prin tribunale cu avocați costisitori și păguboși, furnizorii de servicii cu centre de cost la noi și de profit afară, te tratează ca pe analfabeții funcționali din rapoartele lor interne. Dacă ești singur e tare greu. O știu pe pielea și nervii familiei. Dar dacă ne asociem pe bune, nu în ONG-uri de jumulit fraierii, dacă facem petiții și apelăm la justiție, mulți, cu înregistrări, filmări, fotografii cu semnături reale, nu cum sunt cele pentru tot felul de alegeri inutile, semințele revoltei noastre vor fi sănătoase și vom culege acele roade care să însănătoșească România, pe care toți o iubim, cu grade diferite de responsabilitate. Schimbările adevărate, de fond, se fac împreună, consecvent, zi de zi, cu ”lăcrămații” scrise corect, urmărite cum urmărește șoimul prada. Altfel o să ne rezumăm la a ne bălăci în noroaie. Din care la 4 ani o să ne promită proroci mincinoși, că ne scot cu tot mai multe sacrificii. Ale noastre evident. Cine seamănă vânt, culege în cel mai bun caz furtună dacă nu se alege cu o tornadă.