Anul acesta a început cu foc, două rafale până acum. Statistica chineză, mai puțin machiată decât cea occidentală, ne spune că în februarie începe anul Calului de Foc. Se întâmplă la fiecare 60 de ani. Să ne amintim de 1986. Turbulențele de atunci au dus la căderea Cortinei de Fier (am scris despre acele vremuri în National, „1985, anul sfârșitului lumii vechi”). Instabilitate economică, Cernobîl, populația tot mai nemulțumită de măsurile de austeritate. Iar se schimbă lumea. Nici în bine, nici în rău. În altceva.
Ca să înțelegem, trebuie să avem gândirea critică dobândită printr-o educație de calitate. În România, cu câte un ministru al educației, în medie, pe an de la Revoluție încoace, este un deziderat utopic. S-a dorit implementarea cu forța a schimbării pe model occidental și a rezultat o caricatură de societate democratică, în formă fără fond. Din rău în mai rău. Cu o clasă de decidenți politici tot mai analfabeți funcțional. Diplome, mastere, doctorate pe care doar hârtia de toaletă le mai suportă. Coliva de la parastas este ultimul guvern pentru stabilitate, condus de pseudo-liberalul contabil de ICVA, pe numele său Bolojan. Spoliază cu taxe aberante populația, la grămadă. Pentru că nu poate să izoleze și să pedepsească șmecherii care s-au refugiat pe listele partidelor care se laudă că salvează România prin asocierea pentru stabilitate. Câte rude, cumetrii sau ibovnice ale primarilor partidelor sau ale consilierilor de pe listele lor de la guvernare au certificate frauduloase de handicap? Nu știe contabilul Bolek. Dar condamnă cu mânie proletară pe toată lumea. Hoțul strigă hoțul. Bagă taxe pe proprietate până la cer ca să finanțeze scaunele afinilor de partide din birourile administrației locale și centrale, care umilesc contribuabilii cu aroganța hoțului neprins. Negustor cinstit de sinecuri. De departe, însă, cea mai mare rușine o reprezintă Parlamentul României. O adunătură de oameni de listă de partid care se dau reprezentanții poporului. Care au competențe doar cât să ridice mâna când dă ordin șeful de grup, ales de șeful de partid, pe criterii de dragoste de statut (?). Așa ajungem la povestea cu focul doi din acest început de an. Curățenia din Venezuela. O țară bogată în resurse, precum este, la scară mai mică, România. Care, prin vot democratic al unei majorități analfabete funcțional, l-a adus la putere pe Chavez și, mai apoi, pe purtătorul său de servietă, șoferul suveranist Maduro, cu gașca lui. Care a devalizat țara și se pregătea să ducă plocon Chinei resursele imense de petrol. Cam toată istoria Americii Latine este despre votul democratic al fraierilor dat unor gargaragii care vorbesc despre popor, drepturi, suveranitate, egalitate și alte bazaconii, în timp ce își devalizează țara împreună cu specialiști în inginerii financiare. Argentina, Chile, Brazilia, Uruguay, Bolivia, Columbia sunt exemple despre unde duce iubirea teoretică de popor și practică de buzunar, sub pulpana democrației machiate frumos ca să nu i se vadă ridurile.
Țări sărace în capital, cu resurse naturale imense. Ca să exploateze resursele este nevoie de capital. Cine negociază redevențele și exploatarea cu investiții străine? Că, dacă ești rupt în funduleț, degeaba zbieri cu suveranitatea în gură, ajungi la mâna investitorilor. Nu se poate și cu sufletul în rai și fundulețul la plăceri, decât în cărțile de dezvoltare personală ale societății deschise și utopice. Care este pe ducă de când încălzirea globală îngheață Europa la propriu.
Așa că să nu ne mai dăm de ceasul morții cu „vai, s-a încălcat democrația și suveranitatea”. O țară este suverană dacă liderii săi sunt capabili să negocieze contracte de investiții pentru țară și nu pentru portofelul lor și al afinilor. Ceea ce nu era cazul Venezuelei. E vremea să alegem și noi, în România, cu cine exploatăm resursele și cu ce beneficii. Mă îndoiesc că acest Parlament și acest Guvern au dorința și competențele să realizeze acest deziderat. O să vedem la votul pe buget.