În 2007, Nicolas Sarkozy a venit la București într-o vizită oficială pentru a consolida relațiile dintre România și Franța, la scurt timp după intrarea României în Uniunea Europeană. Cu această ocazie, a fost relansat Parteneriatul Strategic româno-francez, axat pe colaborare politică, militară, economică și culturală. Vizita a avut și o puternică încărcătură simbolică: Franța își reafirma sprijinul pentru România în interiorul UE și își consolida influența în Europa de Est. Vă mai aduceți aminte de ”momentul stiloului” (Sarkozi a semnat documentele după care a introdus stiloul pus la dispoziție de partea română în propriiul buzunar).
Între Skarozzi și stiloul lui Băsescu s-a consumat încă o scenă din teatrul politic românesc, unde simbolurile valorează mai mult decât argumentele. Un simplu obiect a devenit instrument retoric, încărcat de intenții și interpretări. Nu ideile au atras atenția publică, ci gesturile – acele mici mișcări care provoacă emoție și scandal. În loc să lumineze dezbaterea, episodul a arătat încă o dată cât de ușor politica alunecă în spectacol. După ce și-a încheiat mandatul prezidențial (2007–2012), Nicolas Sarkozy a devenit subiectul mai multor anchete pentru corupție, abuz de putere și finanțare ilegală a campaniilor politice. Nu a fost închis imediat, dar a fost pus sub anchetă oficială și chiar reținut pentru interogatoriu, fapt fără precedent pentru un fost președinte francez. Au fost mai multe dosare pe rol: (1) Dosarul „Interceptări / Corupție” (Affaire des écoutes)-Sarkozy a fost acuzat că a încercat să obțină informații secrete de la un judecător pentru a influența o altă anchetă privindu-l; (2) Dosarul „Bygmalion”- În campania sa din 2012, bugetul legal a fost depășit cu aproape 20 de milioane de euro prin facturi false; (3) Dosarul „Gaddafi – bani din Libia” – Anchetat pentru presupusa finanțare ilegală din partea lui Muammar Gaddafi în campania sa din 2007. Condamnarea lui Nicolas Sarkozy a devenit un moment simbolic în istoria politică a Franței contemporane. Pentru prima dată, un fost președinte al Republicii a fost găsit vinovat de corupție și trafic de influență, iar acest fapt a zguduit prestigiul întregii clase politice. Arestarea sa nu a reprezentat doar un episod judiciar, ci o lecție despre limitele puterii și fragilitatea reputației politice. Justiția franceză a demonstrat că poate atinge chiar și vârfurile statului, reafirmând ideea că legea nu cunoaște privilegiu.
În același timp, cazul Sarkozy a alimentat dezbaterea despre moralitatea în politică și despre cât de adânc pot pătrunde ambiția și influența în structurile democratice. Condamnarea lui Sarkozy a avut consecințe profunde nu doar în Franța, ci și pe scena politică europeană. Ea a slăbit definitiv credibilitatea dreptei tradiționale franceze, deschizând drumul ascensiunii unor forțe politice noi și neconvenționale, precum mișcarea lui Emmanuel Macron sau extrema dreaptă condusă de Marine Le Pen. În același timp, cazul a marcat o ruptură între cetățeni și instituții, alimentând scepticismul față de liderii politici și făcând loc unui val de neîncredere care încă modelează alegerile europene. Deși unii au privit procesul ca pe o victorie a justiției, alții l-au interpretat ca pe un semn al fragilizării democrației, unde politica devine armă în luptele de putere. Există totuși o controversă în politica franceză care a fost denumită de presă „Cabinet Noir” și reprezintă unul dintre cele mai tulburi episoade din istoria politică recentă a Franței. Expresia a fost lansată în 2017, când Nicolas Sarkozy și susținătorii săi au sugerat existența unui sistem clandestin în interiorul statului francez, conceput pentru a-i elimina pe adversarii politici prin instrumente judiciare și campanii mediatice. Potrivit acuzațiilor, acest „birou negru” ar fi funcționat ca o structură ocultă de putere, coordonând interceptări, dosare și scurgeri de informații împotriva dreptei politice.
Ipoteza a câștigat rapid atenție în presa franceză deoarece a apărut într-un context marcat de scandaluri de corupție și prăbușirea încrederii în clasa politică. Sarkozy, aflat atunci sub multiple anchete, a susținut că nu este victima justiției, ci a unei „vânători politice” orchestrate de Palatul Elysee în timpul mandatului lui François Hollande. De cealaltă parte, instituțiile statului au negat ferm existența unui astfel de mecanism, iar o comisie parlamentară a concluzionat că „nu există probe care să confirme existența unui Cabinet Noir”. Au mai fost și alte operațiuni care au marcat ultimii 13 ani ai politici franceze. În jurul anilor 2011–2012, palatul Elysee a descoperit un „virus espion” sau un „mouchard” în sistemele informatice, care ar fi permis acces neautorizat la informații. Bernard Muenkel, fost șef al serviciului informatic al Elysee, a relatat că i s-a dat „carta blanca/mână liberă” de la echipa Sarkozy / Elysee să investigheze și să elimine mouchardul. Surse au sugerat că această intruziune ar fi fost operată de serviciile secrete americane. În urma acestei operațiuni Sarkozy a preluat coordonarea informațiilor la Elysee. El a creat funcția de ”Coordonnateur national du renseignement” (Coordonator național al informațiilor) pentru a centraliza supravegherea și orientarea strategică a serviciilor de informații, făcând din Eysee un punct de decizie mai influent asupra activităților serviciilor. În cartea Les Espions de l’Elysee, se vorbește despre eforturi de reformă și coordonare mai puternică între serviciile de informații sub control prezidențial. Efortul lui Sarkozy a fot preluat de președintele Macron. Presa specializată vorbește despre apetitul lui Macron pentru domeniul informațiilor, despre reforme și intervenții mai directe ale Președinției în domeniul spionajului și supravegherii. Titluri ca Macron, maître-espion (Macron, maestrul spionajului) apar în reviste de securitate / intelligence. În timpul lui Macron, au existat scandaluri legate de spyware (de ex. telefonul său ar fi fost vizat de programul Pegasus) care arată că președintele și cabinetele sale sunt potențiale ținte pentru supraveghere externă. Din moment ce activitățile de spionaj și supraveghere sunt în mod inerent secrete, multe dintre relatări sunt pe bază de surse anonime, scurgeri, investigații jurnalistice sau documente clasificate.
Nu există, în mod public, documente oficiale verificate care să spună: „această celulă specială a fost creată de Sarkozy și a fost continuată de Macron sub acest nume”. Cert este că afirmația că ar exista o celulă de spionaj formală, oficială, controlată personal de președintele francez (Sarkozy sau Macron) nu este susținută de dovezi publice solide la ora actuală. Atunci ce este verificabil? Centralizarea renseignement-ului sub Sarkozy (2008): a fost creat rolul de Coordonnateur national du renseignement și Consiliul Național al Informațiilor (CNR), instrumente oficiale de coordonare la ElysEe, nu o celulă secretă. Acțiunile care s-au desfășurat la Elysee sunt edificatoare: Hacking-ul Elysee (2012)- investigații de presă și declarații ale foștilor responsabili tehnici au confirmat o intruziune informatică atribuită SUA; nu e vorba de o celulă internă de spionaj, ci de o operațiune externă împotriva Élysée; „Affaire des fadettes” (2011)- Bernard Squarcini (șeful DCRI, apropiat de Sarkozy) a fost pus sub acuzare pentru spionarea unui jurnalist Le Monde—un abuz grav, dar legat de DCRI și de scurgeri judiciare, nu de o „celulă” permanentă la Élysée; Acuzațiile de „cabinet noir” (2016)- au existat acuzații politice privind un „cabinet noir” anti-Sarkozy în epoca Hollande dar nu s-au prezentat probe concludente în justiție; „Afacerea Benalla” (2018–2019): a vizat reconfigurarea dispozitivului de securitate al Elysee; raportul Senatului a respins multe speculații despre un rol ocult și nu rezultă existența unei „celule de spionaj”. Putem face tot felul de comentarii dar hai să încercăm o concluzie: avem dovada unor mecanisme oficiale de coordonare a informațiilor (Sarkozy → CNR) și a unor derapaje/afaceri (Squarcini, Benalla), dar nu a unei „celule de spionaj” instituite de Sarkozy și transmisă lui Macron. Cartea Les Espions de l’Élysée (Floran Vadillo & Alexandre Papaemmanuel) ne dă câteva direcții. Crearea și funcția Coordonnateur national du renseignement (CNR): Nicolas Sarkozy, după ce a ajuns la putere, a creat funcția de coordonator național al informațiilor (CNR) pentru a aduce mai mult control prezidențial asupra serviciilor de informații. CNR are rolul de a concilia, sintetiza și direcționa informațiile care ajung la președinte, de a asigura cooperarea între serviciile disparate și de a veghea la fluxul informațional. Deși inițial contestat, postul a supraviețuit alternanțelor politice și a fost menținut și sub Hollande și Macron. Limitările reale ale CNR / rolul „spectatorului activ”: CNR nu este un șef operațional al tuturor serviciilor — nu controlează direct acțiunile zilnice ale serviciilor de informații.
În crize majore, serviciile de informații deseori acționează independent, iar coordonatorul este mărginit sau exclus din mecanismele decizionale de urgență. Rolul său este adesea mai degrabă de ”courroie de transmission” (transmițător/legătură) între serviciile statului și președinție, decât de conductor al serviciilor. Autorii susțin că Sarkozy a urmărit o centralizare importantă a puterii prezidențiale, inclusiv asupra domeniului informațiilor, pentru a consolida autoritatea Elysee-ului. Această centralizare a fost privită cu scepticism de tehnicieni ai serviciilor și de alte structuri, care se temeau de un „chef des espions” prea puternic. Serviciile de informații, vechi și bine înrădăcinate, nu au renunțat ușor la autonomiile lor și au manifestat rezistență la ingerințele prezidențiale. Unele coordonări impuse au fost limitate de serviciile în cauză sau de echipele prezidențiale pentru a păstra controlul local. Sub François Hollande, funcția CNR a continuat treptat, dar cu reguli modificate și o mai mare presiune de echilibrare între serviciile implicate. În mandatele lui Macron, CNR a fost întărit, iar lupta antiteroristă i-a fost atașată explicit. Sub Macron, coordonatorul are un rol mai vizibil și mai integrat în arhitectura decizională strategică. Cartea subliniază importanța metodelor moderne: supraveghere cibernetică, interceptări, colectarea masivă de date — și necesitatea adaptării serviciilor la aceste provocări. Autorii discută cum serviciile trebuie să se adapteze, să mutualizeze resursele tehnice și să gestioneze volume mari de date. De asemenea cartea evidențiază tensiunea între necesitatea secretului de stat și principiile statului de drept — controalele parlamentare sau judiciare asupra serviciilor rămân fragede. Autorii menționează legi adoptate (de ex. legea privind informațiile / renseignement) și organisme de inspecție care să verifice legalitatea activităților serviciilor. Reforma serviciilor de securitate sub Macron/ Hollande este legată de reorganizarea DGSE, crearea DGSI & altele, care complică și mai mult rolul de coordonare al CNR. Discuțiile privind serviciile au întotdeauna o doză de senzațional și dau naștere la tot felul de teme pentru conspirații. Cert este că fiecare națiune își construiește propriile mecanisme de securitate. Noi români avem o Comunitate de informații sub conducerea președintelui. Eu am lucrat la documentele ei (și nu-mi arog drepturile) împreună cu unii din cei mai importanți și competenți lideri din serviciile de informații (SIE,SRI,DIA). O scurtă paranteză malițioasă: la finele activității am făcut o poză drept amintire. Unul dintre coloneii care a fost și el participant a luat poza și ”a fugit” cu ea (el sau susținătorii) la Băsescu să-l pună într-o poziții important la un serviciu. Și l-a pus! (se știe el) Nu știu dacă acesta a fost criteriul dar un general important din servicii mi-a devoalat momentul. Activitatea s-a desfășurat în 2003-2005 al STS sub conducerea Consilierului pe probleme de securitate națională, generalul Ion Talpeș. Atunci au fost redactate documentele și strategia.
Președintele Băsescu a preluat documentele și a anunțat că va crea o „comunitate de informații” la nivelul Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT). Totodată, potrivit surselor, CNI a fost constituită prin hotărâre a CSAT la data de 18 noiembrie 2005. Există Legi care reglementează serviciile de informații individuale de exemplu: Serviciul Român de Informații (Legea 14/1992) are un cadru legal distinct; Legea 51/1991 privind securitatea națională conține dispoziții privind activitățile de informații și contrainformații. În schimb, pentru Comunitatea Națională de Informații nu pare să existe o lege dedicată care să o reglementeze explicit cu toate elementele de organizare, competență și funcționare. De exemplu, un proiect de lege din Parlamentul României „privind activitățile de informații şi contrainformații” menționa CNI, dar rămânea în stadiu de proiect. Sunt multe lucruri de pus la punct în sistemul de informații și contrainformații al României. Rămâne ca actualii guvernați să corectez și să aducă la zi ceea ce noi nu am putut la vremea noastră dar am încercat. Pe atunci era foarte greu, de abia reușisem să aducem România la masa NATO în ciuda unor ”frâne” puse de vechii deținători ai puterii, unii școliți în spațiul sovietic.
