Implicarea Rusiei în Iran și în Orientul Mijlociu a trecut prin transformări profunde în ultimii doi ani (2024–2026), marcând tranziția de la o prezență militară activă la o strategie de supraviețuire geopolitică, bazată pe parteneriate de necesitate și oportunism diplomatic. Presiunea războiului din Ucraina, pierderea pozițiilor-cheie din Siria și fragilizarea rețelei sale de aliați au forțat Moscova să își recalibreze drastic ambițiile regionale.
La începutul anului 2026, Kremlinul nu mai urmărește expansiunea influenței, ci conservarea pozițiilor rămase. Relația dintre Moscova și Teheran a evoluat de la o cooperare tactică limitată în Siria la un Parteneriat Strategic Cuprinzător, oficializat în ianuarie 2025. Această apropiere este rezultatul unor constrângeri comune mai degrabă decât al unei convergențe ideologice reale. În contextul valului masiv de proteste care zguduie Iranul în ianuarie 2026, Rusia joacă un rol discret, dar esențial. Moscova nu va interveni militar direct pentru a salva Iranul — o astfel de acțiune ar depăși o linie roșie respectată de Rusia de decenii. În schimb, Kremlinul recurge la un tipar consacrat din ultimele două decenii, aplicat ori de câte ori partenerii săi autoritari se confruntă cu amenințări interne: întărirea aparatelor de represiune, transferul de know-how bazat pe propria experiență în gestionarea disidenței și izolarea regimului de presiunea externă.
La nivel public, discursul Moscovei rămâne previzibil, condamnând „ingerința străină”, avertizând asupra riscurilor destabilizării și invocând respectul pentru suveranitatea Iranului. În plan discret, însă, rolul său este mult mai substanțial. Rusia continuă să furnizeze echipamente militare esențiale și tehnologii sofisticate de control și suprimare a internetului, instrumente pe care regimul iranian le utilizează activ pentru a-și menține puterea. Fără a interveni direct, Moscova sprijină regimul de la Teheran prin furnizarea de echipamente pentru controlul maselor și tehnică militară, inclusiv vehicule blindate Spartak și elicoptere de atac, utilizate pentru menținerea ordinii interne. Dimensiunea militară a relației funcționează pe un principiu clar de quid pro quo: Iranul a livrat Rusiei mii de drone Shahed și rachete balistice pentru războiul din Ucraina, iar Rusia a început transferul de avioane de luptă Su-35 și sisteme avansate de apărare aeriană. Capacitatea Moscovei de a susține aceste livrări la scară largă rămâne însă limitată de propriile nevoi operaționale. În pofida retoricii strategice, alianța are limite evidente, Rusia evitând includerea unei clauze de apărare reciprocă care ar putea-o angaja automat într-un conflict cu Israel sau cu Statele Unite în cazul unui atac asupra Iranului.
Prăbușirea regimului Bashar al-Assad în Siria, în decembrie 2024, a reprezentat cel mai sever recul strategic al Rusiei în regiune. Siria fusese pilonul central al proiecției de putere rusești în Levant, iar pierderea sa a forțat o retragere accelerată. Moscova și-a redus drastic prezența militară, menținând doar facilități limitate la baza navală din Tartus și la baza aeriană Hmeimim. În aceste condiții, capacitatea Rusiei de a influența decisiv dinamica politică regională a devenit aproape inexistentă. În lipsa „ancorei” siriene, Vladimir Putin încearcă să se reinventeze ca mediator regional, promovând inițiative vagi de „dezescaladare” între Iran și Israel, cu scopul de a recupera capital diplomatic fără a consuma resurse militare pe care Moscova nu le mai are. Pentru Kremlin, Orientul Mijlociu a devenit un teatru secundar în confruntarea globală cu Occidentul, dar unul util pentru subminarea influenței occidentale și pentru ocolirea sancțiunilor.
Rusia a investit în relații pragmatice cu statele din Golf, în special cu Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită, concentrându-se pe cooperarea energetică și pe coordonarea prețurilor petrolului în cadrul OPEC+, dar și pe roluri punctuale de intermediere diplomatică. În paralel, Moscova a explorat relații cu actori non-statali precum rebelii Houthi din Yemen și Hamas, folosindu-i ca potențiale instrumente de presiune indirectă asupra Occidentului, deși aceste inițiative au fost temperate de calcule regionale și de presiunile partenerilor arabi. Un element central al strategiei ruse pentru 2026 îl reprezintă dezvoltarea Coridorului Nord–Sud, o infrastructură de transport menită să lege Rusia de India prin Iran, cu scopul de a ocoli sancțiunile occidentale și de a crea o rută comercială mai puțin vulnerabilă la presiunea economică a Statelor Unite. În ansamblu, Rusia nu mai acționează în Orientul Mijlociu ca o putere ofensivă, ci ca un actor defensiv, concentrat pe conservarea influenței rămase. Strategia sa este una de adaptare și improvizație, bazată pe alianțe fragile, costuri reduse și un calcul permanent al riscurilor, mai degrabă decât pe ambiții de dominație regională.
Pentru Moscova, stabilitatea regimului iranian nu este doar o problemă de influență externă, ci reflectă direct propriile anxietăți ale Rusiei legate de vulnerabilitatea autoritară pe plan intern. Elitele ruse interpretează protestele de masă printr-o lentilă bine conturată și adânc înrădăcinată: riscul de contagiune, posibilitatea dezertării elitelor și perspectiva unei prăbușiri rapide a regimului. Această viziune nu este conjuncturală, ci rezultatul unor șocuri formative care au modelat profund modul în care Kremlinul înțelege tulburările interne. Revoluțiile colorate din anii 2000, protestele din Rusia din 2011–2012 și Mișcarea Verde din Iran din 2009 au consolidat convingerea, împărtășită de ambele state, că mobilizarea populară poate declanșa colapsuri politice accelerate, cu efecte greu de controlat.
La nivelul cel mai elementar, Rusia este integrată în arhitectura securității interne a Iranului prin decenii de transferuri de armament care acoperă întreg spectrul escaladării, de la controlul mulțimilor până la suprimarea militarizată. Unități ale poliției iraniene, ale forțelor Basij și ale Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) sunt echipate cu puști de tip Kalașnikov, bazate pe modele rusești. Această fundație materială s-a consolidat în 2016, odată cu transferul de puști AK-103 către IRGC, urmat de producția internă a Iranului de variante strâns înrudite. Aceste arme ușoare asigură letalitatea de bază atunci când operațiunile de menținere a ordinii publice escaladează dincolo de simplul control al mulțimilor. Pe această bază s-a construit o cooperare mai amplă, orientată explicit spre represiune. În ultimul deceniu, Iranul a beneficiat de tehnologii rusești de supraveghere, de know-how în domeniul securității interne și de lecții instituționale extrase din experiența Moscovei în gestionarea disidenței. Această cooperare include sisteme de interceptare a comunicațiilor, instrumente avansate de monitorizare, tehnologii de interogare și software conceput pentru a urmări, descuraja și perturba rețelele de protest organizate.
O mare parte din aceste aranjamente au fost oficilizate prin acorduri bilaterale redactate în limbajul ordinii publice, al combaterii terorismului și al suveranității statale, oferind acoperire politică pentru ceea ce este, în esență, o colaborare între aparate de securitate ale regimurilor. Din această perspectivă, Tratatul de Parteneriat Strategic Cuprinzător semnat în 2025 este deosebit de revelator. Prevederile sale sunt calibrate pentru state confruntate cu tulburări interne, mai ales în domeniile digital și informațional. Tratatul prevede cooperare în „securitatea informațională internațională”, coordonare împotriva utilizării tehnologiilor informaționale în „scopuri criminale”, sprijin pentru suveranitatea statului în spațiul informațional și schimb de experiență în administrarea segmentelor naționale ale internetului. În esență, acesta oferă cadrul juridic și politic exact pentru tipul de asistență de care Iranul are cea mai mare nevoie în prezent. În mod semnificativ, din răspunsul Moscovei lipsesc promisiunile de intervenție militară directă.
Această absență este deliberată. Nici Rusia, nici Iranul nu au anticipat vreodată desfășurarea de trupe în sprijinul celuilalt în timpul crizelor interne. Parteneriatul lor a funcționat constant pe o altă logică: consolidarea capacității de control intern, nu asumarea riscurilor unei intervenții externe deschise. De-a lungul timpului, autoritățile iraniene au recurs în mod repetat la armament de origine sovietică în operațiuni de reprimare internă. În mai multe episoade de proteste majore, a fost documentată utilizarea puștii de precizie SVD Dragunov împotriva demonstranților, armă care permite eliminări selective de la distanță și indică o trecere de la dispersare la neutralizare țintită. În timpul manifestațiilor din noiembrie 2019 — unele dintre cele mai violente din istoria Republicii Islamice — forțele de securitate au recurs la mitraliere PKM montate pe vehicule, sporind semnificativ puterea de foc desfășurată în spațiul urban.
În același context, au apărut numeroase rapoarte privind mobilizarea tancurilor de luptă T-72, capabile să utilizeze mitraliere coaxiale derivate din PKM. Iranul dispune de un stoc considerabil de vehicule blindate din epoca sovietică, adaptate progresiv pentru misiuni de securitate internă. Acestea includ transportoare blindate de trupe BTR-60 și BTR-50, precum și vehicule de luptă pentru infanterie din familia BMP, toate fiind integrate în dispozitivele de control al ordinii publice la scară largă.
În timp, aceste platforme au fost supuse unor modificări sistematice, orientate explicit spre utilizarea lor în represiunea internă. Transportoarele BTR-60 au fost dotate cu armament mai greu, BTR-50 au fost convertite în vehiculul de luptă Makran, cu blindaj îmbunătățit și tunuri automate de 30 mm controlate de la distanță, iar BMP-1 au fost reproiectate în transportorul Boragh, produs local. Aceste transformări reflectă o strategie iraniană de lungă durată de reutilizare a echipamentelor militare convenționale pentru coerciție internă și control al populației.
Pe lângă mijloacele terestre, Rusia a contribuit la consolidarea capacităților iraniene prin furnizarea de platforme aeriene cu aripi rotative, care sporesc atât mobilitatea operațională, cât și efectul psihologic al represiunii. În urma unor acorduri de achiziții din anii 1990, Iranul a intrat în posesia a cel puțin 25 de elicoptere de transport Mi-17, utilizate pentru deplasarea rapidă a forțelor de securitate și pentru survoluri la joasă altitudine ale zonelor afectate de proteste. În timpul evenimentelor din noiembrie 2019, relatările din presa locală au descris elicoptere implicate în coordonarea operațiunilor, contribuind la încercuirea demonstranților și la exercitarea intimidării, chiar și în absența folosirii directe a armamentului.
Mai recent, autoritățile iraniene au confirmat achiziția elicopterelor de atac Mi-28 „Havoc”, platforme proiectate pentru contrainsurgență și luptă urbană. Deși nu există dovezi clare ale utilizării acestora împotriva protestatarilor, simpla lor integrare în inventar indică o planificare de rezervă pentru scenarii în care tulburările interne ar putea escalada dincolo de proteste neînarmate. La finalul anului 2025, Rusia a transferat discret Iranului aproximativ 40 de vehicule blindate de tip Spartak MRAP, platforme rezistente la mine dezvoltate inițial pentru Garda Națională rusă și adaptate în mod special pentru operațiuni urbane de durată, desfășurate împotriva amenințărilor interne. În Iran s-a făcut trecerea de la o cenzură „brutală” (închiderea internetului) la o represiune digitală chirurgicală, bazată pe modelul rusesc. Ce este DPI (Deep Packet Inspection)? În mod normal, routerele de internet se uită doar la „plic” (adresa IP unde trebuie să ajungă informația). DPI (Inspecția Profundă a Pachetelor) permite statului să deschidă „plicul” și să vadă ce conține. Chiar dacă mesajul este criptat, DPI poate recunoaște „semnătura” unei aplicații (de exemplu, WhatsApp, Telegram sau un VPN). Se face o modelarea a traficului (Throttling): în loc să oprească internetul de tot (ceea ce ar distruge băncile și spitalele), autoritățile încetinesc doar anumite aplicații până când devin inutilizabile. Imaginile sau clipurile cu proteste se încarcă la infinit, descurajând utilizatorii și blocând coordonarea. Referința la modelul rus trimite direct la sistemul SORM (Sistemul de Activități de Investigare Operativă).
În această arhitectură, furnizorii de internet sunt obligați prin lege să instaleze echipamente hardware rusești (sau de design rusesc) care oferă serviciilor de securitate „o ușă din spate” directă. Statul nu mai are nevoie de mandat pentru fiecare interceptare; are un terminal direct conectat la nodurile de rețea prin care poate monitoriza orice utilizator în timp real. Apare o schimbare de strategie: de la blocare la fragmentare. Iată cum funcționează „sustenabilitatea represiunii”: fragmentarea geografică- poți opri internetul mobil de mare viteză doar într-un cartier unde are loc un protest, în timp ce restul orașului continuă să lucreze normal; fragmentarea socială- Poți lăsa rețelele sociale funcționale pentru elitele guvernamentale și afaceri, dar le poți bloca pentru tineret sau studenți; continuitatea economică-dacă oprești tot internetul (metoda veche), pierzi milioane de dolari pe oră dar cu tehnologia DPI asistată de Rusia, Iranul poate suprima protestele fără să bage economia în colaps.
Influența Rusiei: Exportul de „Know-How” Autocrat. Rusia nu vinde doar echipamente, ci o întreagă filozofie de guvernare a internetului: suveranitatea digitală. Controlul rus: Rusia a perfecționat aceste tehnici prin agenția sa, Roskomnadzor. Transferul către Iran: prin instruirea specialiștilor iranieni și furnizarea de software de analiză a traficului, Rusia ajută Iranul să creeze un „Internet Intranet” (rețeaua națională iraniană), care poate fi izolat de restul lumii în câteva secunde, dar rămâne funcțional pe plan intern. Mesajul textului este că represiunea a devenit un produs tehnologic. Iranul nu mai luptă împotriva protestatarilor doar cu bastoane pe stradă, ci cu algoritmi care „sugrumă” comunicarea exact acolo unde este nevoie, făcând rezistența mult mai greu de organizat pe termen lung.