Președintele Trump se gândește la o acțiune militară rapidă în Iran. Au existat așteptări similare cu războiul din Irak, ca atacul Iraelului să fie rapid și triumfător.
Acum puțin peste 22 de ani, Washingtonul era în impas, în timp ce un președinte se afla în pragul ordonării unei invazii a Bagdadului. Așteptarea era că va fi o „misiune îndeplinită” rapidă și triumfătoare.
Până la momentul retragerii Statelor Unite, aproape nouă ani și după peste 4.000 de morți americaniși 100.000 de morți irakieni, războiul devenise o lecție istorică de calcul greșit și consecințe neintenționate. Planează acum spectrul Irakului asupra unui Washington profund divizat și anxios și asupra unui Israel nervos?.
Președintele Trump, care a militat împotriva „războaielor eterne” ale Americii, ia în considerare o desfășurare rapidă a puterii militare americane în Iran. Există multe asemănări. Administrația Bush și aliații săi au văzut invazia Irakului ca pe o „plimbare” și au promis că trupele americane vor fi întâmpinate ca eliberatori. Au existat dispute interne cu privire la informațiile care justificau războiul. O falangă de neoconservatori a insistat din greu pentru șansa de a scăpa de Saddam Hussein, dictatorul de lungă durată al Irakului. A urmat după ceva timp 11 septembrie 2001. Și americani au intrat în Afganistan.
Operațiunea Enduring Freedom a fost numele de cod al intervenției militare conduse de SUA în Afganistan, care a început pe 7 octombrie 2001, ca răspuns la atacurile de la 11 septembrie. Scopul principal a fost înlăturarea regimului taliban, care adăpostea organizația teroristă Al-Qaeda, responsabilă de atacurile din SUA. De aici a plecat declinul puterii americane, declin care apermis ceea ce a urmat. Președinția lui Joe Biden a fost cea care a accentuat declinul în momentul în care a abandonat Afganistanul în mâinile talibanilor în mod dezorganizat. Descurajarea Americii s-a prăbușit, iar inamicii ei au sesizat momentul propice pentru a lovi: în Ucraina și în Orientul Mijlociu, invadarea Israelului pe 7 octombrie 2023 de către teroriștii palestinieni Hamas, manevrați de la Teheran. Donald Trump are acum ocazia de a răsturna moștenirea afgană a lui Biden și de a restabili descurajarea prin ajutarea Israelul să distrugă programul nuclear iranian.
Aceasta este miza strategică pe care o are de contemplat președintele american acum, când trebuie să decidă dacă va ajuta Israelul la bombardarea siturilor nucleare ale Iranului. Conducerea iraniană acceptă că va pierde războiul, dar speră totuși să-și salveze programul nuclear, dacă Trump îi va sări involuntar în ajutor mizând pe diplomație – ceea ce ar însemna o tergiversare care lucrează în favoarea Teheranului. Și totuși, după cum Trump a și spus-o în nenumărate rânduri, Iranul poate opri în orice clipă atacul Israelului prin acceptarea demantelării programului său nuclear adicădestructurarea capacității de îmbogățire a uraniului – sub supraveghere internațională – distrugerea centrifugelor și permiterea accesului deplin al inspectorilor pe viitor. Refuzul Iranului de a face aceste lucruri, chiar și cu riscul de a-și pierde o mare parte din puterea militară convențională și din conducerea militară, ne demonstrează că regimul își dorește arma nucleară mai mult decât își dorește pacea. SUA și Israelul vor ca Iranul să încheie definitiv lucrările la programul său de îmbogățire a uraniului, deoarece se tem că acest lucru ar permite Iranului să construiască o bombă nucleară. Până acum, Iranul a refuzat să facă acest lucru.
Speranțalui Trump este că amenințarea iminentă a implicării militare a SUA ar putea determina Iranul să se retragă în cele din urmă fără ca SUA să fie nevoită să-și trimită avioanele de război.
Am văzut vreo dovadă că acest lucru se întâmplă?Nu în declarațiile lor publice. Guvernul iranian a fost sfidător. Au spus că nu vor renunța și cu siguranță nu sub presiune. Și este posibil ca peste o săptămână sau chiar două săptămâni să fim încă aproximativ unde suntem.Astăzi, o parte din aliații lui Trump susțin că intervenția în ajutorul Israelului prin lansarea unor bombe „bunker buster” de 13.600 kg asupra Fordow, cel mai fortificat sit nuclear al Iranului, ar putea fi un eveniment singular care ar transforma Orientul Mijlociu.
Dezbaterea pro și contra este și la nivel înalt între Trump și Tulsi Gabbard, directoarea serviciilor naționale de informații. Amiralul William F. Fallon, care în 2007 și 2008 a supravegheat toate operațiunile militare americane din Orientul Mijlociu în calitate de șef al Comandamentului Central al SUA, a declarat miercuri că are îngrijorări cu privire la faptul că Iranul ar putea scăpa de sub control în urma unui atac american.„Care este planul?”, a spus el. „Care este strategia? Care este starea finală dorită?”– a întrebat amiralul. O persoană care vede puține asemănări între perioada premergătoare Irakului și acum este David H. Petraeus, generalul care a comandat forțele americane în Irak și Afganistan și a condus Divizia 101 Aeropurtată în invazia inițială din Bagdad.
„Aceasta este în mod clar o posibilă pregătire pentru o acțiune militară, dar nu este invazia unei țări”, a spus el miercuri, 18 iunie.John Bolton, un neoconservator care a fost unul dintre consilierii pe probleme de securitate națională ai lui Trump în primul mandat, a fost un mare susținător al războiului din Irak și este acum un susținător al unui atac american asupra Iranului.„Bombardați Fordow și terminați cu asta”, a spus el miercuri. „Cred că acest lucru este demult așteptat.” Curios este faptul ca după ce a publicat memoriile, care l-au înfuriat pe președinte, Trump a ripostat revocându-i lui Bolton protecția din partea Serviciului Secret. Cei doi nu-și mai vorbesc. O lecție pe care a expus-o în carte este aceea că Trump era „frenetic și agitat” în crizele de securitate națională. Este lecția care l-a supărat pe Trump.Să revenim la Iran și să vedem ce s-a întâmplat înainte de 2024.
Răspunsul la uciderea lui Qasem Soleimani a fost unul redus în schimb Iranul s-a simțit chiar suficient de puternic pentru a intimida Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, atacând instalațiile petroliere saudite într-un episod deosebit de obraznic.Dar după 7 octombrie 2023, Iranul s-a confruntat cu o dilemă. Ce ar trebui să facă? Răspunsul său la atacurile israeliene asupra Gazei a fost de a dezlănțui capacitățile de rachete ale Houthi și de a se sprijini pe aprovizionarea cu armament a Hezbollah-ului din Liban, trăgând astfel Israelul într-un conflict regional pe care nimeni nu credea că îl poate câștiga.
Și pe măsură ce violența a escaladat proporțional cu rândurile ofițerilor iranieni vizați în Siria și Irak, forța de descurajare a Iranului a fost pusă sub semnul întrebării, deoarece Teheranul a încercat să-și calibreze răspunsul într-un mod care să arate atât disponibilitatea de a purta un război, cât și o dorință clară de a evita unul. Două mesaje fatalmente contradictorii.Hamas a fost distrusă, la fel ca și Hezbollah, prăbușindu-se sub bombele israeliene. Iar în aprilie 2024, ca răspuns la uciderea unor figuri importante ale IRGC în consulatul iranian din Siria, Iranul a lansat două dintre cele mai mari și mai avansate rachete balistice ale sale asupra Israelului.
Niciuna dintre aceste rachete (sau armata de drone însoțitoare) nu a avut un impact semnificativ asupra Israelului, acesta fiind ajutat de partenerii săi internaționali. Și în acest moment, poate, soarta lor a fost stabilită, fapt confirmat opt luni mai târziu, când marele aliat al Iranului în regiune, Bashar al-Assad, s-a refugiat în Rusia, lăsându-și țara deschisă islamiștilor sunniți (și Turciei) ostili în mod deschis Teheranului.
Strategia de descurajare a Teheranului părea să ajungă la sfârșit, arsenalul său de rachete fiind aproape ineficient în fața superiorității tehnologice israeliene deși ultimele lovituri cu rachete fabricate de Irna în 2020 spun contrariul. Ceea ce am văzut în ultimele zile este o continuare a acestei teme, o confirmare a faptului că există o distanță extrem de semnificativă între retorică și realitate. Israelul, poate în mod imprudent, pur și simplu nu mai accepta amenințările Iranului.
Regimul iranian aflat în declin duce un război pe viață și pe moarte pe două fronturi. Primul și cel mai important este conflictul cu Israelul. Se poate spune cu siguranță că israelienii – cel puțin până acum – câștigă sau sunt în avantaj.
Celălalt conflict este lupta pe care mullahii o duc împotriva propriului popor. Rezultatul acestei bătălii este mult mai greu de prezis.Succesul inițial al atacurilor israeliene le-a oferit iranienilor o șansă fără precedent de a profita de moment și de a-și răsturna opresorii. Pot ei să o facă? Vor reuși? Și ce se întâmplă cu țara dacă se eliberează de sub conducerea despotică?Ruptura dintre iranieni și conducătorii lor este mai mare ca niciodată. Timp de 46 de ani – încă de la revoluția din 1979, în care ayatollahul Ruhollah Khomeini a preluat puterea și a transformat țara într-o republică islamică – iranienii au trăit sub strânsoarea de fier a acestui grup strâns unit de fanatici. Un cadru conducător hotărât să zdrobească libertățile individuale.
Orice formă de opoziție autentică, civilă și politică, a fost neutralizată. Puterea teocratică pare vulnerabilă și zdruncinată dar nu este înfrântă. Nici măcar liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, nu este în siguranță. Regimul este expus ca fiind mulțumit de sine și incompetent, abia capabil să apere țara. Simplul fapt că israelienii au reușit să ucidă atât de multe figuri importante din înaltul comandament iranian nu s-ar fi putut întâmpla decât cu ajutorul activ al unor membri din interiorul regimului, la cele mai înalte niveluri. Chiar și unii dintre membrii regimului par să urască acest lucru.Ruptura dintre iranieni și conducătorii lor este la fel de mare ca niciodată.Momentul este plin de posibilități, dar iranienii sunt, pe bună dreptate, precauți.
De mai multe ori în ultimele decenii, populația a încercat să se ridice împotriva conducătorilor săi, doar pentru a fi zdrobită și înfrântă. Aproximativ 500 de persoane au fost ucise în timpul recentelor proteste în masă împotriva uciderii unei tinere femei, Mahsa Amini, de către poliția moralității pentru că nu purta văl. Mulți alții au fost închiși. Disidenții iranieni nu duc lipsă de curaj. Doar că au fost epuizați de prea multe ori înainte. Vom vedea consecințele atacurilor israeliene.
Cert este ca Elon Musk a deschis rețeaua Starlink deasupra Iranului ca iranieni să poată comunica și să poată să se organizeze. Problema mare este că forțele de opoziție sunt fragmentate, fără un lider sau o figură de referință reală și fără o agendă politică comună. Unii l-au lăudat pe fostul prinț moștenitor iranian exilat, Reza Pahlavi, fiul fostului șah, ca o posibilă soluție. Sună exagerat. Unele grupuri de opoziție își doresc o democrație seculară, altele favorizează o monarhie parlamentară. Pot fi uniți de ura față de mullahi, dar nu au idei reale despre ce urmează.