Amiralul Rob Bauer, fostul președinte al Comitetului Militar al Alianței, a declarat pentru Financial Times că eșecul investitorilor de a-și înțelege rolul în „apărarea colectivă” înseamnă că riscă să rateze o finanțare guvernamentală semnificativă în urma invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Rusia în 2022. Pledoaria lui Bauer vine în timp ce guvernele europene se străduiesc să-și sporească achizițiile și producția militară pentru a continua să înarmeze Ucraina și cu doar câteva săptămâni înainte de învestirea președintelui ales Donald Trump, care a cerut ca Europa să se bazeze mai puțin pe SUA pentru securitatea sa. „Este vorba despre reechilibrarea puterii dintre China și SUA.
Dacă plăcile tectonice se deplasează, ai cutremure. Dacă plăcile puterii geopolitice se schimbă, ai războaie”, a spus el. Ce știm acum? Știm că acțiunile marilor companii europene de apărare, inclusiv Rheinmetall din Germania și Kongsberg Gruppen din Norvegia, au crescut în ultimul an, deoarece comenzile guvernamentale pentru tancuri, rachete și artilerie au crescut, iar investitorii au pariat că reînarmarea NATO va crește câștigurile în anii următori. Dar unele bănci europene sunt încă reticente să acorde împrumuturi producătorilor de arme pentru a-i ajuta să crească producția. Problema este deosebit de acută pentru producătorii mai mici însă crucială pentru lanțul de aprovizionare mai larg. Mai multe fonduri din Europa au încă interzis să investească în armament pe baza preocupărilor de mediu, sociale și de guvernanță (regulamentul Comisiei Europene ESG).
Bugetul comun al UE are, de asemenea, o interdicție referitoare la investițiile directe în apărare. Amiralul Rob Bauer care și-a terminat mandatul de șef al Comitetului Militar al NATO a spus că acest tip de politici sunt depășite. În ultimele săptămâni, Comisia Europeană și peste o duzină de guverne ale UE au crescut presiunea asupra Băncii Europene de Investiții, componenta de creditare a blocului, pentru a pune capăt interdicției aproape totale privind finanțarea armelor, pentru a ajuta la consolidarea industriei de apărare a Europei. NATO și-a lansat propriul fond pentru a investi în start-up-uri în domeniul apărării, în timp ce BEI, care este guvernată de toate statele membre UE, este sub presiunea unor capitale pentru a-și extinde împrumuturile pentru proiecte de apărare.
Amiralul Bauer spunea cu indignare: „Apărarea nu este un cost. Este o investiție. Și asta trebuie să se schimbe în capul multor, multor politicieni. Nu pare să fie o conexiune automată în capul investitorilor, agențiilor de rating etc… [acest proces] este iritant de lent.” Aceasta este pledoaria unui militar pentru asigurarea securității europene. Avem nevoie de o industrie de apărare care să ne asigure echipamentele și muniția necesare atât pentru Ucraina cât și pentru noi înșine. Noi românii suntem la nivel de strategii pentru 2024-2030. Ce ne spune guvernul? Guvernul promite că, în doar șase ani, industria de armament a României va deveni un actor important pe plan internațional. Cu ce? Noi avem o industrie de apărare în care vârsta medie a angajaților este de 53 de ani și salariul unui inginer debutant pleacă de la 600 de euro (3.000 de lei). România are în prezent 22 de companii de stat în industria de apărare – cifra lor de afaceri cumulată în 2023 e de 1,1 miliarde de euro (5,6 miliarde de lei). Citești și zici este bine. Așa o fi? Nu, în mod sigur răspunsul este nu. Cele mai multe dintre fabrici – în care se produc, de exemplu, muniție, explozibili, armament, proiectile – nu au mai fost modernizate de zeci de ani, tehnologia pe care o folosesc e învechită, iar mare parte din producție nu este aliniată standardelor NATO, Alianța în care România este membră de mai bine de 20 de ani.
Montăm încă SKD (componente separate ca la jocul Lego). Când citești obiectivul final te iei cu mâinile de păr. De ce? Guvernul vrea să injecteze câte 150 de milioane de euro (750 de milioane de lei) pe an în companiile sale până în 2030, să retehnologizeze fabricile, să crească productivitatea cu 10%/per angajat în fiecare an, să aloce sute de milioane de euro pentru cercetare și inovare, să aibă fabrici care să joace un rol important pe plan internațional în industria de armament. Da, la scrieri fanteziste suntem buni, în rest totul este tăcere. Sper să greșesc eu și să mă blamați pentru ce am scris. România a alocat, e adevărat, 2,5% din PIB apărării, inclusiv în 2023, însă nu a reușit să cheltuie decât 1,6%, arăta o analiză a NATO. ”Romarm este principalul producător şi exportator direct de produse militare din România”, explică pagina de internet a companiei, dar „industria de apărare românească produce la sub 40% din capacitatea pe care o are. Comenzile Ministerului Apărării nu depășesc 5-8% din producția autohtonă.
Planul pe 10 ani de înzestrare a Armatei e cumva complementar cu Strategia Națională pentru Industria de apărare, 2024-2030? Nu se vede. În vreme ce Ungaria face jocul rușilor la nivel politic, practic a început deja un plan de inaugurare în următorii ani a șase noi fabrici de armament cu gigantul german Rheinmetall. România se străduiește să redeschidă câteva uzine lăsate de izbeliște (vezi Fabrica de pulberi Făgăraș) și așteaptă o investiție masivă făcută împreună cu Hanwha Aerospace din Coreea de Sud. Compania aerospațială cu sediul Changwon va începe anul viitor construcția unei fabrici de vehicule blindate, iar potrivit oficialilor sud-coreeni, România va deveni un hub regional pentru toate sistemele terestre ale Hanwha în Europa. Despre revitalizarea industriei de apărare a României, strategică pe hârtie, se vorbește de 20 de ani. Pași concreți în acest sens, însă, sunt foarte puțini şi majoritatea vin din partea sectorului privat. Odată cu creșterea bugetului apărării la 2,5% din PIB, începând cu anul 2023 și raportat la situația geo-politică din apropierea României, achizițiile de tehnică militară în vederea înzestrării Armatei României vor spori constant, mai ales în lumina strategiei „Armata României 2040”.
Deja sunt pregătite sau aproape de finalizare programe de investiții în vederea achiziționării de drone Elbit, baterii de coastă antinavă NSM Raytheon, sisteme de securitate și apărare cibernetică. Aceste posibile achiziții viitoare reprezintă oportunități pentru industria de apărare din România prin obligația de compensare (sau de offset, cum este popular cunoscută) reglementată de O.U.G nr. 189/2002 privind operațiunile compensatorii referitoare la contractele de achiziții pentru nevoi de apărare, ordine publică și siguranță națională. Se aplică ofsetul? Nici poveste. Cehia, pentru un contract de leasing de 14 avioane JAS-39 Gripen C/D în valoare de 1 miliard de euro, a obținut investiții offset echivalente a 130% din valoarea contractului, pe domeniile: investiții directe, comenzi pentru industria aeronautica, dar si comenzi și investiții pentru alte industrii precum cele auto, energetic, medical. De Polonia nu mai vorbesc. Departamentul Înzestrări al Armatei, cum se numea mai demult, a fost retrogradat de la poziția de Departament (cu conducere politică), la Direcție Generală, cu conducere militară sub comanda, ca ministru, a generalului Ciucă. Așa ceva nu există în nicio țară – achizițiile sunt decizii politico militare, nu sunt achiziții (strict) tehnice. Când faci o achiziție militară îți asiguri și o soluție politică, la un obiectiv strategic național, din partea furnizorului de tehnică.
Nu este posibil ca o achiziție politico-militară să fie derulată de o Direcție tehnică și nu de un Departament cu conducere politică. Da mă rog, în ”Eterna și fascinata Românie” orice este posibil mai ales când deciziile sunt la mâna cuiva care în afară de poligon… mă rog știți voi. Polonia a reușit să implice propria industrie inclusiv în programele F-16 și Patriot, programe pe care le are și România în derulare. Este clar noi nu suntem Polonia.
În 1916, Armata României a intrat în luptă dotată 70% cu puști rămase de la Războiul de Independență din 1877. Un sfert de secol mai târziu, în 1941, avea armament din Primul Război Mondial. Dacă astăzi ar trebui să intră în război, România ar trebui să se bazeze, din nou, pe tehnică mai veche de 30 de ani, iar, în unele sectoare, chiar mai veche de 40 de ani. Ceea ce am cumpărat nu este suficient. Și revin la zicerile amiralului danez Bauer: ”Membrii europeni ai NATO produc 172 de sisteme de arme diferite, notează Bauer, în timp ce SUA – care reprezintă două treimi din cheltuielile militare anuale de aproximativ 1,1 trilioane de dolari ale NATO – utilizează doar aproximativ 35 de platforme principale de arme”. Ce însemnă această precizare? Logistică mai puțină în caz de război. El spune că eforturile europene de raționalizare a industriilor de apărare sunt insuficiente. Bauer se concentrează în principal pe trupe, echipamente și capacitatea NATO de a le disloca într-o criză. Războiul din Ucraina a tensionat toate aceste necesități. Amiralul spune că unul dintre motive este că, de la Războiul Rece, Occidentul a considerat că are de bună protecția militară și se poate ocupa zi cu zi de activitatea comercială.
Rezultatul pe care îl vedem acum este o subevaluare a securității, deoarece reducerile militare nu sunt considerate a avea un impact potențial negativ, pe termen lung, asupra bogăției naționale.
