Se poate o repetare a operațiunii ”Midnight Hammer” în altă parte a lumii? O întrebare pertinentă pentru militari. Dar pentru civili? Da și pentru unii și pentru alți care sunt cunoscători ai realităților geopolitice. Dar să rememorăm evenimentele.
„Operation Midnight Hammer” a fost o acțiune militară dusă de Statele Unite împotriva unor facilități nucleare iraniene. Midnight Hammer a însemnat pentru Israel o pauză strategică în fața amenințării nucleare iraniene, dar cu riscul de a declanșa represalii indirecte și un conflict regional prelungit. Operațiunea a vizat trei situri nucleare din Iran: Fordow, Natanz și Isfahan. Au participat peste 125 de aeronave americane, inclusiv bombardiere stealth B-2. Au fost folosite arme de mare capacitate, inclusiv bombe de penetrare subterană (MOP ‒ Massive Ordnance Penetrator) pentru a lovi instalații protejate sub pământ.
De asemenea, s-au lansat rachete Tomahawk de la un submarin asupra facilităților de la Isfahan. Operațiunea a folosit și tactici de dezinformare / păcălire („decoys”), sprijin logistic extins, realimentare aeriană și supraveghere electronică pentru a păstra surpriza tacticii. O operațiune militară complexă dusă de americani în cooperare cu israelieni. Țările arabe din Golf (Arabia Saudită, EAU) probabil au salutat în tăcere operațiunea, deoarece și ele percep Iranul ca pe o amenințare. Midnight Hammer a însemnat pentru Israel o pauză strategică în fața amenințării nucleare iraniene, dar cu riscul de a declanșa represalii indirecte și un conflict regional prelungit. Unde s-ar putea repeta operațiunea? Undeva în vestul Chinei. De ce? Păi să vedem. În iunie, The Daily Telegraph a relatat cum șefii spionajului american se temeau că președintele Donald Trump va dezvălui pe rețelele de socializare planurile „Midnight Hammer” de a bombarda siturile nucleare ale Iranului. Pe 18 septembrie, Trump a revenit la a alimenta temerile șefilor săi de spionaj.
La o conferință de presă comună cu premierul britanic Keir Starmer, la sfârșitul unei vizite entuziasmate de două zile în Marea Britanie, Trump a lăsat să scape motivul pentru care își dorea baza aeriană Bagram înapoi de la talibani. „Este la o oră distanță de locul unde China își produce armele nucleare”- a declarat Trump. Această declarație superficială ar fi putut fi o idee optimistă a lui Trump sau ar fi fost ceva extras din briefingul zilnic secret al președintelui (PDB), pe care îl primește sub formă de puncte. Facem o paranteză să vedem ce înseamnă briefingul zilnic al președintelui: PDB. „Presidential Daily Briefing” (prescurtat PDB) înseamnă Informarea zilnică a președintelui. Un document ultrasecret întocmit zilnic de CIA și alte agenții de informații americane. Conține analize și rapoarte de securitate națională: amenințări teroriste, evoluții militare, situații politice internaționale, cyber-atacuri, arme nucleare etc. Este livrat direct Președintelui SUA, dar și altor oficiali de rang înalt (vicepreședinte, secretar de stat, secretar al apărării).
Rolul său este să-i ofere președintelui un tablou clar și actualizat despre riscurile la adresa SUA și interesele sale în lume dar și să sprijine deciziile imediate de politică externă și securitate. În mod tradițional, are 1–2 pagini concise, cu texte scurte, grafice și hărți. Este una dintre cele mai securizate publicații din lume. Practic, e „dosarul secret de dimineață” al președintelui, care îl ține la curent cu toate pericolele și evenimentele critice. Să revenim la ”oile” nostre. Declarația lui Trump ar fi stârnit paranoia la Beijing și speranță în ochii liderului suprem retras al talibanilor, Mullah Haibatullah Akhunzada (este figura cea mai puternică și mai puțin vizibilă din conducerea talibanilor iar după retragerea SUA și revenirea talibanilor la putere în august 2021, el este liderul absolut al regimului; este cunoscut pentru viziunea extrem de strictă și conservatoare asupra islamului) Agențiile americane de informații au semnalat extinderea rapidă a arsenalului nuclear al Chinei, estimat în prezent la aproximativ 500 de rachete. La parada din 3 septembrie din Piața Tienanmen, Xi Jinping a dezvăluit pentru prima dată triada nucleară a Chinei, formată din arme nucleare lansate din aer, mare și de pe uscat.
În ultimul deceniu, China a construit vaste câmpuri de rachete balistice intercontinentale (ICBM) în regiunile sale îndepărtate din vest. În 2021, Federația Oamenilor de Știință Americani a dezvăluit cel puțin 250 de silozuri ICBM în Yumen (Gansu), Hami (Xinjiang) și Yulin (Mongolia Interioară). Acestea sunt numite „câmpuri” deoarece aceste silozuri sunt situate în grupuri de peste 100 de rachete fiecare. Fiecare siloz, este în fapt, un tub din oțel armat și beton cu o adâncime de 24 de metri, încărcat cu un ICBM precum Dong Feng-41, care are o rază de acțiune de peste 12.000 de kilometri, și este capabil să livreze focoase termonucleare în majoritatea părților Statelor Unite. Aceste proiecte masive de construcție, parte a celei mai mari expansiuni nucleare din istoria Chinei, au mărit semnificativ arsenalul nuclear al Chinei bazat pe silozuri și oferă baze sigure pentru numărul tot mai mare de rachete terestre cu capacitate nucleară. De ce este importantă baza afgană de la Bagram? Baza aeriană Bagram a fost construită de Uniunea Sovietică în anii 1950 și extinsă de aceasta în 1976. A fost punctul central al invaziei sovietice în Afganistan între 1979-1988 și al războiului american împotriva terorismului din Afganistan, care a durat două decenii, între 2001 și 2021. Avioanele de vânătoare care zboară din Bagram pot acoperi toate țările din regiune, Iranul, Pakistanul, India, cele cinci țări din Asia Centrală și China de Vest. Interesul Statelor Unite pentru instalațiile de testare a rachetelor și armelor nucleare din China nu este nou.
La sfârșitul anilor 1960, ”alpiniștii” CIA și ai Biroului de Informații au instalat dispozitive de ascultare pe vârful muntelui Nanda Devi (în traduce „Zeița Nanda”, o formă a zeiței Parvati, soția lui Shiva venerată în regiune), înalt de 7.816 metri, situat în Uttarakhand-ul de astăzi. Este considerat un munte sacru de către localnici, care îl leagă de povești mitologice hinduse. Acolo ”alpiniștii” au instalat dispozitivul de ascultare radio alimentat cu pile nucleare, construit de SUA. Dispozitivul avea o linie vizuală clară către instalația chineză de testare a rachetelor și armelor nucleare din Lop Nur, China de Vest. Emițătorul era menit să preia date de telemetrie ale rachetelor chinezești. Atât India, cât și SUA doreau să evalueze starea programului chinezesc de arme de distrugere în masă (ADM), aflat la început de drum. Însă, SUA aveau lucruri mai importante de rezolvat atunci. În timpul Războiului Rece, jucau ”jocuri” cu URSS. În 1961, SUA au desfășurat rachete cu capacitate nucleară în Turcia, partea slabă a Uniunii Sovietice. Sovieticii au răspuns prin amplasarea de rachete cu capacitate nucleară în Cuba, chiar sub SUA. Criza rachetelor cubaneze, așa cum a fost numită în 1962, a fost rezolvată când ambele părți și-au demontat siturile de rachete. Interesul actual al SUA pentru capacitățile Chinei este mai mult decât o simplă curiozitate și o revenire la afacerea din epoca Războiului Rece de a viza adversarii cu arme nucleare. Ceea ce a sugerat Trump este ceea ce planificatorii strategici numesc direcționarea prin contraforță: distrugerea capacității de arme nucleare a unui adversar în primele ore ale unui conflict la scară largă. Decolând de pe pistele duble ale orașului Bagram, lungi de 3 kilometri, bombardierele stealth americane, precum B-2 și B-21 Raider, pot penetra acoperirea apărării aeriene chineze și pot lansa rachete de penetrare masivă a munițiilor (MOP) de 14 tone, de tipul celor lansate asupra a trei situri nucleare iraniene în timpul Operațiunii Midnight Hammer din 22 iunie. Vestul Chinei nu este la „o oră distanță”, așa cum a susținut Trump, ci mai degrabă la două ore. Însă timpul sau distanța nu sunt problema pentru bombardierele americane. B-2 poate rămâne în aer până la 44 de ore într-o singură misiune: problema ar fi să-i convingă pe talibani să permită o prezență americană în Afganistan. Talibanii sunt la putere din august 2021, dar nicio țară nu le recunoaște guvernul. Pentru talibani, disperați după recunoaștere internațională și ajutor financiar, Bagram devine acum una dintre numeroasele monede de schimb pe care le pot folosi pentru a negocia cu un Trump obsedat de acorduri.
Hai să tragem o concluzie: Dorința Statelor Unite de a prelua sau menține controlul asupra Bagram are câteva explicații strategice clare: Poziție geostrategică – Bagram se află aproape de granițele cu Iran, Pakistan, China și mai ales de Asia Centrală, deci oferă un punct-cheie pentru supraveghere și proiecție de forță; Contraterorism – menținerea accesului ar fi permis operațiuni rapide împotriva rețelelor Al-Qaeda, ISIS-K sau talibanilor; Presiune asupra Iranului și Chinei – baza putea fi un „atu” militar în echilibrul regional; Sprijin pentru guvernul afgan – înainte de 2021, Bagram era centrul logistic și simbolic al prezenței americane. Dorința SUA de a păstra Bagram arată importanța strategică uriașă a Afganistanului ca „punct de observație” între Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Totuși, realitatea politică și costurile au forțat Washingtonul să abandoneze baza. Pe termen lung, pierderea Bagram înseamnă că SUA și-au diminuat direct influența militară în „inima Asiei”, lăsând un vid de putere pe care îl pot exploata alții (China, Rusia, Iran). Deocamdată o revenire directă americană la Bagram este aproape imposibilă politic și militar în prezent. Practic, Bagram rămâne un simbol al puterii pierdute de SUA în Afganistan, dar și o opțiune strategică la care Washingtonul ar visa, fără a o putea pune în aplicare imediat. Repet reocuparea completă a Bagram este foarte puțin probabilă. Mai plauzibil este un scenariu „hibrid”: parteneriate secrete, operațiuni punctuale și acces indirect, dar nu o întoarcere oficială ca în 2001–2021. Cel mai realist scenariu: SUA nu „ocupă” Bagram, ci obțin doar acces limitat și cooperare tactică prin presiuni și negocieri.
