În New York City se confruntă cu traficul cauzat de prezența atâtor lideri în oraș pentru reuniunile anuale ale Adunării Generale a ONU. Nimeni nu a fost imun, nici măcar președintele francez Emmanuel Macron. Un apel telefonic direct din partea sa către președintele Trump nu a reușit să-i elibereze mașina de pe străzile închise, forțându-l să iasă și să meargă pe jos ultimele câteva străzi până la clădirea ONU.
Se poate concluziona doar că Trump consideră că orice datorie față de Franța pentru asistența acordată de Lafayette în Războiul de Independență a fost deja rambursată în mod adecvat. În 1777, la doar 19 ani, Marchizul de Lafayette a venit voluntar în America pentru a sprijini coloniile împotriva Marii Britanii. A fost numit de Congresul Continental general-maior în Armata Continentală și a devenit apropiat al lui George Washington. A luptat la Brandywine (1777), unde a fost rănit, și la Monmouth (1778), remarcându-se prin curaj. A fost un liant între SUA și Franța, reușind să obțină sprijin militar și financiar francez pentru coloniști, inclusiv trimiterea flotei lui Rochambeau și a navelor lui De Grasse. În 1781, a condus trupe în Virginia și a avut un rol esențial în victoria de la Yorktown, care a dus la capitularea britanicilor. După război, s-a întors în Franța ca „eroul a două lumi”.
Așa cum se întâmplă cu multe întâlniri internaționale, Adunarea Generală a ONU, este mai puțin importantă pentru ceea ce face (ceea ce nu este prea mult în domeniul diplomației) decât pentru ceea ce oferă, și anume un loc de desfășurare pentru tot felul de întâlniri bilaterale și multilaterale între vizitatori de nivel înalt, șefi de state sau de guverne. În anii ’60, în timpul Războiul Rece, la ONU, întâlnirile bilaterale dintre diplomații americani și sovietici erau printre puținele ocazii în care cele două superputeri discutau direct, într-un cadru relativ neutru. Se spune că multe crize (precum cea a rachetelor din Cuba) au fost dezamorsate și prin astfel de contacte. Liderii români au folosit mereu aceste întâlniri pentru a se face vizibili pe scena internațională și pentru a discuta direct cu mari puteri, lucru mai greu de obținut altfel. Pe scurt, poveștile din jurul întâlnirilor bilaterale arată că, deși nu apar mereu în presă, ele sunt „locul unde se face politica adevărată”, uneori mai important decât discursurile oficiale din plen (exempleUrsula von der Leyen cu Donald Trump — discuții despre sancțiuni împotriva Rusiei; Ursula von der Leyen cu Premierul chinez Li Qiang — continuarea dialogului UE-China; președintele Consiliului European António Costa cu Regele Abdullah al Iordaniei; prim-ministrul italian Meloni cu Emiratul Qatarului etc). Gândiți-vă la Adunarea Generală ca la un Davos pentru diplomați. Sunt vremuri dificile. Patru motive ies în evidență.
În primul rând, este o victimă a reapariției rivalității dintre marile puteri. Starea afacerilor internaționale este departe de ceea ce era în 1990, când lumea s-a unit în urma invaziei și ocupației Kuweitului de către Irak. Apoi, Uniunea Sovietică și China au colaborat cu Statele Unite; Astăzi, Rusia și China împiedică organizația să joace un rol în încheierea războiului din Ucraina, în care Rusia nu este doar un protagonist, ci și cauza. Cu diviziuni majore în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, organizația nu este capabilă să abordeze constructiv majoritatea problemelor majore, de la arsenalul nuclear în expansiune al Coreei de Nord până la ambițiile nucleare ale Iranului, războiul din Gaza sau alte conflicte din întreaga lume.
În al doilea rând, ONU nu a reușit să evolueze. Cel mai important organ al ONU este Consiliul de Securitate. Consiliul de Securitate al ONU are rolul de a menține pacea și securitatea internațională, adoptând rezoluții obligatorii, autorizând misiuni de pace și, la nevoie, sancțiuni sau intervenții militare. Cred că toți sunteți de acord că China și Statele Unite ar trebui să își păstreze locurile permanente și puterea de veto care vine odată cu acestea. Unii s-ar putea întreba de ce Rusia, cu o economie mai mică decât cea a Braziliei sau a Canadei și care acționează în moduri incompatibile cu ceea ce ONU ar trebui să reprezinte, merită un loc la masă. Mulți ar contesta argumentul pentru continuarea includerii Regatului Unit și a Franței. Și m-aș aștepta să existe susținători ai Japoniei, Germaniei (sau Uniunii Europene), Indiei și ai câtorva altora. Acestea fiind spuse, orice schimbare s-ar confrunta cu opoziția a cel puțin unuia dintre cei cinci membri permanenți cu drept de veto, motiv pentru care este puțin probabil ca o schimbare semnificativă să se materializeze vreodată. Consiliul va rămâne neschimbat pentru cel puțin încă un deceniu.
În al treilea rând, organizația își face rareori favoruri. Plasează țări care încalcă drepturile omului în organisme menite să promoveze drepturile omului. Există o prejudecată pe termen lung împotriva Israelului, una care precede cu mult acțiunile israeliene din Gaza. Și, organizația funcționează prea des pe baza unui sistem global de pradă decât pe baza meritului. Responsabilitatea este rară.
În al patrulea rând, Statele Unite, forța motrice din spatele creării organizației, precum și gazda și cel mai mare finanțator al acesteia de-a lungul existenței sale de optzeci de ani, s-au distanțat de organizație, de multilateralismul generalizat și de promovarea ordinii internaționale pe care a construit-o. Două evenimente au ieșit în evidență. Primul a fost discursul președintelui Trump. Menit să dureze douăzeci de minute, acesta a durat aproape o oră. A spus lucruri care i-a înfuriat pe unii dar care au avut un impact deosebit pentru alții. Criticile lui Trump la adresa ONU au fost de cele mai multe ori pline de adevăr. În discursul său la ONU, Donald Trump a pus accent pe suveranitatea națională, criticând globalismul și instituțiile multilaterale. A respins politicile privind schimbările climatice, numindu-le o „poveste falsă” care ar afecta economia. Tema migrației a fost centrală, prezentată ca o amenințare pentru securitatea și identitatea statelor. Trump și-a revendicat merite în încheierea mai multor conflicte, subliniind că aceste reușite au fost obținute fără ajutorul ONU. Tonul general al discursului a fost unul de naționalism și scepticism față de cooperarea internațională. Donald Trump își schimbă constant pozițiile, iar efectul acestui comportament este erodarea încrederii în instituții și destabilizarea cooperării internaționale. Europa, în loc să își definească singură principiile și direcția, pierde timp interpretând declarațiile sale.
Concluzia este simplă și urgentă: nu trebuie să ne mai pierdem energia încercând să descifrăm cuvintele lui Trump, ci să ne pregătim pentru consecințe. Este momentul ca europenii – și noi, românii – să alegem lideri competenți și responsabili, capabili să protejeze viitorul nostru într-o lume din ce în ce mai nesigură. Din remarcile sau postările lui Trump nu a existat niciun semnal clar despre cum s-ar putea schimba politica SUA față de Ucraina sau Rusia în viitor. Simțul meu este că administrația este pregătită să permită guvernelor europene să achiziționeze unele articole militare și să le transfere Ucrainei, dar nu mai mult de atât. De asemenea, lipsește orice dovadă a dorinței de a pune o presiune economică mai directă asupra Rusiei. Eforturile diplomatice americane par să-și fi urmat cursul deocamdată. Toate acestea sugerează că acest război va continua primăvara viitoare, după ce va încetini pentru iarnă.
Cealaltă evoluție demnă de remarcat a fost decizia mai multor țări, inclusiv Franța, Marea Britanie, Canada și Australia, de a recunoaște statul Palestina. În spatele acestei mișcări se află o frustrare profundă față de ceea ce face Israelul în Gaza și Cisiordania, față de propria incapacitate de a influența acțiunile israeliene și față de ceea ce este văzut ca pasivitate și reticență a SUA de a controla Israelul. Prin urmare, recunoașterea Palestinei este cel mai bun (sau cel puțin) lucru pe care aceste guverne l-au considerat capabil să-l facă. Acest pas, însă, prezintă multe probleme. O problemă este că, cel puțin pentru moment, schimbarea este doar retorică. Decizia de a recunoaște un stat palestinian nu îmbunătățește perspectiva încheierii războiului din Gaza sau a creării unui stat palestinian viabil. Problema mai mare, însă, este că acest pas riscă să agraveze o situație proastă, consolidând sentimentul în lumea palestiniană că nu trebuie să câștige un stat prin acțiuni și declarații, ca să nu mai vorbim de negocieri cu Israelul. Iar recunoașterile vor determina probabil acest guvern israelian să reacționeze în moduri care se vor dovedi în mod categoric nefolositoare. Franța a fost vârful de lance la tribuna ONU.
Președintele francez Emmanuel Macron a anunțat la Adunarea Generală a ONU că Franța recunoaște oficial Statul Palestina. Macron a subliniat că această decizie nu afectează drepturile Israelului, ci urmărește să sprijine soluția celor două state și reluarea procesului de pace. Totodată, el a condamnat atacurile Hamas și a cerut eliberarea ostaticilor. Franța a precizat însă că, deși recunoaște Palestina, nu va deschide imediat o ambasadă acolo până când nu va exista un armistițiu și nu vor fi eliberați ostaticii, ceea ce arată o abordare prudentă și condiționată a implementării practice a recunoașterii.
Post Scriptum (drept concluzie): La cea de-a 80-a Adunare Generală a ONU (2025) au fost importante discursurile liderilor mondiali, în special cel al lui Donald Trump, care a stârnit controverse prin accentul pus pe suveranitate și criticile la adresa ONU. Un moment istoric a fost recunoașterea oficială a Palestinei de către Franța, iar conflictele din Gaza și Ucraina au dominat dezbaterile. În paralel, numeroase întâlniri bilaterale au oferit prilejul negocierilor directe, iar teme globale precum migrația, schimbările climatice și reforma ONU au rămas în prim-plan.
Post Scriptum: răspunsul la întrebarea din titlu este simplu-numai într-o mică măsură atât cât timp folosește state autoritare care conduc comisiile organizației (Cazul Comisiei ONU pentru dezarmare UN Disarmament Commission, UNDC- președintele acestei comisii în sesiunea 2022 a fost Han Tae-song — un diplomat nord-coreean-cesta este un caz clar în care un stat autoritar a condus oficial o comisie ONU; Libia (regimul Gaddafi) – președinția Comisiei ONU pentru Drepturile Omului, 2003 – aleasă prin vot secret (33 pentru, 3 împotrivă, 17 abțineri), consemnat în comunicatele oficiale ONU; Iran – președinția (Chair) „UN Human Rights Council Social Forum”, noiembrie 2023 – numirea ambasadorului Ali Bahreini a stârnit critici ample). De asemenea Consiliul de Securitate nu mai poate lua o decize datorită în primul rând Rusiei care este ”en froid” cu resutul membrilor.
