Primul Raport din Comunitatea Economică Europeană (CEE – precursoarea Uniunii de astăzi) care vorbea de o politică externă și o apărare comună a fost redactat de primul ministru belgian Leo Tindemans în 1975. Deci nu Macron a inventat autonomia strategică! A fost un moment important pe care liderii europeni nu l-au valorificat.
China a înțeles rapid importanța CEE și în 1975 și-a trimis primul ambasador la Bruxelles și au fost demarate primele tratative comerciale. Până și rușii au înțeles noua situație din Europa. Vladimir Krucikov, șeful Directoratului Unu din KGB la vremea aceea, ajunge la concluzia că raportul lui Tindemans și opțiunea chineză formează împreună un front antisovietic puternic. El deja vedea CEE ca pe un bloc politico-militar îndreptat împotriva URSS.
Circulara transmisă de ”Centrul KGB” cerea desemnarea unui ofițer de informații, cu grad superior, cu sarcina de a coordona inițiativele împotriva Comunității. Ridicarea Comunității la rang de adversar alături de SUA și China, în anii 80, reprezenta un tribut plătit progresului integrării europene, datorită semnării Tratatului de la Roma din 1957. Urmare a circularelor de atunci s-a realizat infiltrare tuturor structurilor europene ale CEE. Cei care din când în când sunt depistați acum vin din structurile create în 1975. Acum aceste structuri sunt împânzite cu noile surse recrutate de SVR și FSB. Expresia (autonomie strategică) ca atare a apărut în jargonul de la Bruxelles în 2013 și era încorporată într-un document care vorbea de ”strategia globală” a Uniunii Europene.
A urmat discursul lui Macron la Sorbona în 2017 exact la venirea lui la putere. Era un vizionar, un nou politician pe arena europeană. El spunea atunci că noi europeni avem nevoie de un nou proiect. Macron s-a confruntat rapid cu liderul european Angela Merkel care nu dădea doi bani pe inițiativa lui. Țările Est și Central europene vedeau inițiativa lui Macron ca pe o provocare periculoasă menită să îndepărteze Statele Unite. Între timp, suedezii, olandezii și mulți alții bănuiau că era o altă strategie franceză de a transforma Europa într-un ”feudă Galică” condusă în secret de Paris.
Deși Macron a beneficiat de luni de ”miere” în politica sa această stare a dispărut destul de repede. Și totuși doi aliați neașteptați s-au alăturat lui Macron: Donald Trump și Covid-19. Trump, prin amenințarea că va anula articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, care garantează apărarea colectivă, a făcut Vechiul Continent conștient de vulnerabilitatea sa militară în cazul în care aliatul său american s-ar ”clătina”.
Pandemia, la rândul ei, a expus cu cruzime dependența europenilor de China atunci când aveau nevoie să se protejeze de virus. Chiar și la Berlin, noua coaliție germană a făcut din „suveranitatea strategică” un element cheie al acordului său guvernamental, semnat la sfârșitul anului 2021. În fiecare perioadă de tulburări Europa s-a transformat și au apărut momente de oportunitate pentru liderii ambițioși care sperau să modeleze viitorul Europei. Europeni se pare că s-au împăcat cu consecințele pe termen lung ale invaziei totale a Ucrainei de către Rusia și ale sentimentului izolaționist în creștere în SUA. Discuțiile despre reconstruirea capacității de apărare a Europei au ocupat agenda UE și au început să afecteze politicile interne și dezbaterile de la Bruxelles.
Acestea vor influența politica europeană în următoarele decenii. În timp ce coaliția de guvernare din Germania se luptă să proceseze prăbușirea pilonilor cheie ai politicii sale externe post-Război Rece, apropierea de Rusia a permis guvernelor din Polonia, România și Finlanda să exercite o influență substanțială asupra dezbaterilor de la Bruxelles cu privire la integrarea Ucrainei și Moldovei în UE și la modalitatea de a contracara agresiunea militară rusă. Atunci când se confruntă cu provocările de securitate de-a lungul Mediteranei, alte state UE, cum ar fi Portugalia și Grecia, au reușit să influențeze răspunsurile colective. Sunt 2 sate a căror putere militară contează în Europa: Polonia și Italia.
Cu toate acestea, chiar și cu resursele militare și economice substanțiale de care dispun, guvernele de la Roma și Varșovia nu au capacitatea strategică de a juca un rol central ca răspuns la fiecare criză de securitate. Franța sub președintele Emmanuel Macron este singurul stat UE cu angajamente mari navale și terestre în Africa, Mediterana și Europa de Est. Parisul se află în centrul fiecăreia dintre provocările geopolitice cu care se confruntă Bruxelles-ul și în plus producătorii francezi de arme sunt integrați cu industriile de arme din întreaga Europă.
Thierry Breton, în calitate de comisar al UE pentru piața internă, este cel care modelează abordarea actuală a Bruxelles-ului față de creșterea producției militare. Breton și echipa sa vor fi esențiali pentru modul în care instituțiile europene răspund la crizele de securitate din deceniile următoare. Dacă tendințele actuale din Bruxelles rămân pe drumul cel bun, este posibil ca aceste structuri de apărare ale UE, în curs de dezvoltare, să se alinieze mai strâns cu tradițiile strategice din Paris, Roma și Varșovia decât cu preferințele Berlinului. După paisprezece luni de război în Ucraina, europenii sunt acum unanimi: fără America, Ucraina ar fi fost sacrificată.
Chiar dacă UE depune un efort fără precedent de a instrui și echipa armata ucraineană, pe flancul estic, războiul întărește convingerea că doar americanii pot garanta securitatea Europei. Exact ca în Războiul Rece. Deocamdată, până la alegerile din SUA, adio autonomiei strategice! Apoi… vom vedea