Drumul spre nominalizarea Secretarului general NATO este unul accidentat. SUA, Germania, Franța și Regatul Unit sunt considerate în mod tradițional cei mai influenți aliați în procesul de selecție al secretarului general dar acum avem 32 de state cu propriile interese naționale. Spre exemplu Italia dorea în 2021 această poziție.
Federica Mogherini, fost ministru de externe italian și fost șef al politicii externe a UE, și-a exprimat interesul la precedenta prelungire a mandatului lui Stoltemberg, dar nu a avut sprijinul Washingtonului care l-ar fi preferat, la ora aceea, pe Enrico Letta, care a ocupat funcția de prim-ministru italian din aprilie 2013 până în februarie 2014. De asemenea istoria acestor alegeri ne aduce în prim plan pe Grabar-Kitarovic, fost președintă a Croației între anii 2015-2020, care și-a dorit candidatura la poziția de top din NATO. Ea s-a confruntat cu câteva întrebări despre relația cu președintele rus Vladimir Putin în timpul Cupei Mondiale din 2018. Cu toate dimensiunile lor relativ mici, statele baltice se afirmă tot mai mult pe scena europeană și a NATO.
Poziția internațională a Letoniei ar putea primi un nou impuls dacă fostul prim-ministru Krisjanis Karins, care și-a anunțat interesul de a deveni următorul secretar general al NATO, și-ar asuma un rol de conducere în alianță. Sunt multe opțiuni care au ținut, pentru puțin timp, atenția mass-media. Dacă nu ești în atenția presei este greu să crezi că vei reuși. Având în vedere alegerile din UE și SUA programate anul acesta selecția este și mai complicată. O potențială victorie a lui Trump în SUA, al cărui dispreț față de NATO, împreună cu amenințările cu retragerea SUA din Europa, sunt bine-cunoscute și ele creează temeri în occident dar și în est. Având în vedere influența SUA ca deținător permanent al rolului de Comandant Suprem Aliat în Europa (SACEUR), șeful NATO are nevoie de aprobarea Washingtonului și ar trebui să poată echilibra legăturile transatlantice.
În condițiile unui spectru larg de amenințări care se extinde constant și a războiul care continuă să dezvolte pe continentul european, statele membre NATO trebuie să facă o alegere decisivă și foarte dificilă. Ceea ce este sigur până acum este ca Jens Stolteberg va pleca din poziție anul acesta. Și acum după acestă discuție despre candidatul la NATO, să trecem la pozițiile de care vorbeam în UE. Pentru Comisia Europeană analiști spun ca avem o ”cursă cu un singur cal”-Ursula von der Leyen. Principalul ei rival, socialistul Nicolas Schmit, al cărui partid este pe locul doi, a fost descris drept un „soldat bun trimis la război” și este aproape garantat că va pierde cursa. Aceștia vor merge cap la cap în cadrul procesului „Spitzenkandidaten”, în care principalele grupuri politice europene depun un candidat la conducerea Comisiei Europene, puternicul braț executiv al blocului.
Von der Leyen a fost aleasă în mod neașteptat pentru acest rol în 2019, după ce președintele francez Emmanuel Macron a ales-o drept candidatul preferat, în ciuda faptului că nu a candidat ca Spitzenkandidaten. Mișcarea a pus la îndoială credibilitatea procesului, care a fost ocolit în repetate rânduri de liderii UE. Ea va avea nevoie de sprijinul tuturor celor 27 de lideri ai UE și al noului Parlament European pentru a-și asigura rolul. Mai mulți delegați PPE au susținut că această procedură ar fi o simplă „formalitate” și că ea va ajunge necontestată la postul de vârf. Să mai vedem! Echipa ei va fi numită la începutul lunii viitoare, iar von der Leyen își va intensifica campania electorală cu un meniu complet de „interviuri, declarații” „și conferințe de presă”. Von der Leyen este obligată de către Parlament să participe la cel puțin șapte evenimente de campanie, fără a include dezbaterile. Pe măsură ce votul din iunie se apropie, von der Leyen trebuie să jongleze cu cele două roluri de președinte al Comisiei Europene și candidat principal al PPE, construind un firewall între cele două echipe și campanii ale sale pentru a respecta regulile stricte privind campania politică. Dar pentru a atinge pragul de 15 țări pentru o majoritate calificată, ea va avea nevoie de sprijinul a cel puțin încă doi lideri non-PPE.
Cei doi lideri pe al căror sprijin se va baza cel mai probabil von der Leyen pentru a trece peste linie de a obține al doilea mandat sunt Petr Fiala, premierul Cehiei, și Meloni premierul Italiei. Meloni continuă să exercite o influență calmă, dar puternică asupra politicienilor de top din UE. Meloni a zburat în Egipt pentru a fi alături de Ursula von der Leyen, în timp ce semnează un acord privind migrația conform căruia UE va plăti Cairoului până la 7,4 miliarde de euro pentru a susține finanțele guvernamentale și pentru a reduce migrația (deși ministrul egiptean de finanțe a spus o cifră mai mică — între 4,6-5,5 miliarde EUR) scrie Politico. De ce vorbesc despre Meloni ea care nu candidează la nicio poziție? Pentru că este factorul decisiv în noile alegeri europene ale liderilor. Poziția ei față de viitorul președinte american este esențială ca să înțelegem actualitatea europeană. Echipa ei joacă la ambele capete. Pe de o parte, ea face mult pentru a se asigura că acreditările sale pro-Ucraina și pro-NATO sunt în stare bună, inclusiv călătorind la Kiev cu ocazia celei de-a doua aniversări a invaziei Rusiei din februarie și găzduind o reuniune specială a țărilor G7, concentrată pe Ucraina. Pe de altă parte, ea face tot posibilul să îi curteze pe republicanii MAGA.
Meloni construiește legături cu tabăra lui Trump, datorită membrilor partidului ei de extremă dreaptă Frații Italiei din Florida. Deocamdată, Meloni se dovedește deosebit de abilă în tradiția diplomatică italiană de a juca la ambele capete. Ea nu este un nou Orban și nu-l simpatizează pe Macron. Ea a rămas pe drumul ei, suveranist conservator, în timp ce a exercitat o influență tot mai mare asupra politicii UE în ultimii doi ani.
