În iulie 2023, mandatul lui Jens Stoltenberg a fost prelungit pentru o a patra oară până la 1 octombrie 2024, un moment fără precedent. De două ori a fost prim-ministru al Norvegiei și a condus alianța în deceniul cel mai dificil de la Războiul Rece.
Echilibrând cu îndemânare nevoia de a sprijini Ucraina cu întărirea apărării colective a NATO și primirea de noi membri, el este al doilea cel mai longeviv secretar general din istorie (cel mai longeviv a fost un politician olandez, Joseph Luns, acum o jumătate de secol).
Cu un război în Europa și cu alte crize multiple, șeful NATO trebuie să poată ridica telefonul oricărui alt lider în miezul nopții. Complicat, nu? Lista pentru Secretarul general al NATO, întocmită la Washington, sau oriunde în altă parte, este una care se schimbă în continuu prin adăugare de nume. Numele vehiculat în ultimul timp în cancelariile occidentale și care a primit o aprobare de principiu de la state precum SUA, Franța, Germania și Marea Britanie, a fost cel al lui Mark Rutte care, pentru prima dată în ultimii 13 ani, nu a fost pe buletinul de vot la recentele alegeri din Olanda din 2023.
Biroul de Externe britanic a mai spus că Rutte este o figură respectată în întreaga structură NATO, cu acreditări serioase de apărare și securitate și care se va asigura că Alianța rămâne puternică și pregătită pentru orice nevoie de apărare. Un înalt oficial francez a declarat agenției de presă Reuters că președintele Emmanuel Macron a fost unul dintre susținătorii timpurii al punerii lui Rutte în acest rol iar purtătorul de cuvânt al guvernului german, Steffen Hebestreit, a declarat pe site-ul X (fost Twitter) că Rutte are sprijinul Berlinului, lăudându-l drept „un candidat remarcabil”. O fi suficient?
Nu știm dar remarcile sunt importante și nu faptul că nordicii au dat nu știu câți secretari generali până acum. De asemenea prim-ministrul estonian Kaja Kallas, ministrul de externe leton Krisjanis Karins și președintele Kalus Iohanis și-au arătat interesul pentru poziție. Cu toate acestea Rutte pare mai potrivit pentru a conduce alianța transatlantică de securitate în vremuri tulburi, cu aceeași mână fermă ca și Stoltenberg. El a fost deja audiat de două ori de SUA, dar a spus că nu este disponibil. A revenit ulterior după ce a pierdut o dispută privind imigrația ceea ce a dus la prăbușirea coaliției conduse de Partidul său Popular pentru Libertate și Democrație.
Alături de Rutte, în cursă, se situează prim-ministrul estonian Kaja Kallas. În timp ce principala slujbă politică a NATO revine în mod tradițional unui european, nicio femeie nu a deținut-o vreodată. Prim-ministrul danez Mette Frederiksen s-a apropiat de această funcție cel mai mult în 2023, dar ea s-a exclus în cele din urmă și datorită faptului că cheltuielile militare ale Danemarcei, sunt la 1,38% din PIB, fiind sub pragul de 2% stabilit de NATO, iar cu fostul premier Anders Fogh Rasmussen fost în funcția de secretar general în 2009-2014, perspectiva unui alt danez la cârmă este slabă. O altă femeie apreciată pentru acest rol este vice-prim-ministrul și fostul ministru de externe al Canadei, Chrystia Freehand, care a susținut cu fermitate Ucraina și se află pe lista Rusiei cu persoane interzise.
Cu toate acestea, Canada rămâne în urmă în ceea ce privește cheltuielile pentru apărare, iar un candidat din afara UE va fi probabil respins cu veto de către Franța și alte țări, având în vedere că 22 din cei 32 de membri ai NATO sunt țări UE și Stoltenberg era deja dintr-o națiune non-UE. Acesta este și motivul pentru care, deși Marea Britanie post-Brexit se numără printre cei mai importanți susținători ai Kievului și îndeplinește obiectivul NATO de cheltuieli pentru apărare, candidatura fostului secretar britanic al Apărării Ben Wallace se confruntă cu rezistență. Ben Wallace a vorbit în persoană cu președintele american Joe Biden despre această poziție, însă cei doi nu au ajuns la un consens. Va aplica Alianța formula „cherchez la femme”? Nu știm. Crearea unui consens între cei 32 de aliați ai NATO este sarcina principală a secretarului general. Rutte, numit uneori „Teflon Mark” pentru capacitatea sa de a conduce diverse coaliții și de a supraviețui scandalurilor politice, este un negociator pragmatic și un maestru al consensului atât în NATO, cât și în UE.
O vulnerabilitate a lui Rutte este problema cheltuielilor militare ale Olandei. Se estimează că Olanda va cheltui 1,95 % din PIB pentru apărare în acest an. Rutte a fost un susținător puternic al Ucrainei, trimițând sisteme de apărare aeriană Patriot și tancuri Leopard, precum și avioane F-16 pentru a antrena piloți ucraineni.
Când vine vorba de valoarea angajamentelor militare față de Ucraina, Institutul Kiel îi plasează pe olandezi pe locul șapte, imediat după Polonia. Rutte a creat, de asemenea, legături strânse în întreaga NATO, găzduind dineuri cu Stoltenberg și liderii Albaniei, Belgiei, Lituaniei, Norvegiei, Poloniei și României. Nu este un laudatio pentru fostul premier olandez este doar o constatare a ceea ce a făcut. Nu ar trebui să o fac pentru modul în care s-a comportat față de aderarea Românie la spațiul Schengen, dar acest motiv nu ține când evaluezi un candidat în 32 de state. Rutte este posibil să aibă obstrucții din partea unor europeni. Ungaria s-a exprimat deja împotrivă dar să nu uităm ca a fost înainte de vizita lui Orban la Mar-a-Lago unde s-a întâlnit cu viitorul candidat republican pentru Casa Albă, Donald Trump. Sigur în ciuda construirii evidente a consensului în jurul lui Rutte, nimeni nu exclude un candidat surpriză. (Va urma)