Lupta pentru poziții în instituțiile europene (I)

Sunt patru poziții importante pentru Europa: președintele Comisiei Europene, cel care împarte banii Uniunii, președintele Consiliului European, cel care conduce reuniunile Consiliului European și asigură progresul lucrărilor acestuia (de asemenea, asigură, la nivelul său, reprezentarea externă a UE în chestiuni referitoare la politica externă și de securitate comună), Înalt Reprezentantul Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și secretarul general NATO, cel care se ocupă de problemele militare ale Alianței și care prin tradiție este un european (SACEUR este a doua cea mai înaltă funcție militară din cadrul NATO, sub Președintele Comitetului Militar NATO, care prin tradiție este un militar american). Acestea sunt funcțiile pentru care se duce o luptă la ”baionetă” la ora actuală.

Candidații sunt pe liste diferite și provin din țări diferite și din partide cu programe baleind întreg spectrul politic european, liste care circulă prin cancelariile europene. Alegerile din anul acesta pentru Parlamentul European vor decide 3 dintre ele. În Europa valul suveranist bântuie în toate țările și datorită unor măsuri luate de Comisia Europeană sub domnia lui Ursula von der Leyen multe nepopulare care au scos în stradă, spre exemplu, mii de agricultori din statele europene. Partidele suverniste conservatoare se întăresc în toată Europa, iar membrii săi susțin multe dintre aceleași politici anti-imigranți și anti-musulmane acasă. Dar când vine vorba de Putin și Ucraina, ei sunt profund divizați. Meloni, care în 2022 a devenit primul prim-ministru de extremă dreaptă din Europa de Vest după cel de-al Doilea Război Mondial, este cea mai proeminentă ilustrare a fenomenului. Chiar înainte de a deveni prim-ministru, ea a numit invazia Rusiei „inacceptabilă” și a sprijinit înarmarea Ucrainei.

Până acum, Meloni a fost mai puțin un brand la Bruxelles, decât se temeau mulți. Ea încă promovează legislația anti-imigranți și luptă acasă războaie culturale. Dar când vine vorba de Ucraina, ea a rămas fără echivoc în sprijinul ei. În Spania partidul de extremă dreapta Vox a îmbrățișat sprijinirea Ucraina. De fapt, liderul partidului, Santiago Abascal, a fost un critic înverșunat al lui Putin și un susținător puternic al integrității teritoriale a Ucrainei, acuzându-și rivalii politici de stânga că sunt apropiați de Moscova. La scurt timp după ce tancurile rusești au trecut granița cu Ucraina, Abascal a declarat că refugiații ucraineni ar trebui să fie primiți în Spania. Pe lângă aceștia în Franța, unde o investigație realizată de Washington Post a constatat că Kremlinul a lansat o campanie pentru a submina sprijinul pentru Ucraina, legăturile dintre Moscova și partidul de extremă dreapta Mitingul Național au creat de multă vreme controverse. Marine Le Pen, purtătorul de stindard prezidențial al partidului, a cărei ultima campanie a fost finanțată cu împrumuturi de la Moscova, s-a opus sancțiunilor împotriva Rusiei și a criticat livrările de arme către Ucraina.

Din păcate, avem o Europă divizată. Această diviziune va avea consecințe în alianțele care vor fi alcătuite pentru alegerea liderilor UE. În sfârșit, este clar că NATO va primi un nou secretar general. Jens Stoltenberg va demisiona în curând după aproape un deceniu de serviciu în care i s-a cerut să rămână de patru ori – o dată chiar și după ce acceptase un nou loc de muncă ca șef al băncii centrale norvegiene. De ce? Pentru că relația cu Rusia era prăbușită iar tensiunea creată de fostul președinte Donald Trump risca să rupă legătura transatlantică. Stoicul Stoltenberg, care și-a câștigat porecla de „Trump whisperer” (cel care-i șoptea lui Trump la ureche, într-o traducere pe înțelesul tuturor) pentru capacitatea sa de a-l liniști pe acerbul lider american, a rămas la butoanele Alianței.

Acum, la a 75-a aniversare a fondării Alianței, la Summitul de la Washington, mandatul lui Stoltenberg  expiră și nu va mai fi reactualizat (oficial se termină la 1 octombrie 2024). Va fi nevoie de un nou secretar general care să îndeplinească mai multe condiții inclusiv o acceptare tacită a Moscovei. Așa este în geopolitică relații care se derulează în spatele cortinei. Oana Lungescu, ea însăși cel mai longeviv purtător de cuvânt al NATO, actualmente distins membru al RUSI, un think tank englez prestigios pe probleme de securitate, a subliniat pentru DW că „este foarte important ca o alegere să se facă destul de devreme și este important ca aceasta să fie deconectată atât de la alegerile Uniunii Europene (din iunie 2024), cât și de campania pentru alegerile din SUA”.

Lungescu a avertizat că „cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla ar fi ca secretarul general al NATO să fie un fel de „rămășiță” de la negocierile târzii în noaptea asupra funcțiilor din UE  sau să fii prins într-un scrutin dezordonat din Statele Unite”. Washingtonul este văzut ca și creatorul de șefi la NATO dar din cele 32 de state ale Alianței pot apărea candidați surpriză. Scriam mai sus de acordul tacit al Moscovei, în acest sens, noul secretar general al NATO trebuie să se opună Rusiei – dar nu atât de vehement încât să stârnească temeri de escaladare – și să fie pregătit să apere însăși existența Alianței fără a-i provoca în continuare detractorii.

El trebuie să vină dintr-o țară cu cheltuieli robuste în apărare și în mod sigur de la un aliat din sud sau din est pentru o schimbare după aproape 15 ani a promovării unui candidat din nordul Europei. Ar putea fi o femeie? Da.  Toate opțiunile sunt pe masă. Oricum deocamdată nu vorbim despre probabilitatea de a începe să restabilim o relație diplomatică cât de curând cu Rusia. Washingtonul și Parisul sau Berlinul, rămân precauți cu privire la orice ar putea oferi Rusiei cel mai mic pretext pentru escaladare, așa că le-ar putea fi greu să opteze pentru un lider care ar putea urma o agendă națională privind consensul alianței. (Va urma)