Pe 28 august 2025, Franța, Germania și Regatul Unit au declanșat mecanismul ONU de snapback, reinstaurând sancțiunile internaționale împotriva Iranului, similare celor dinaintea acordului nuclear din 2015. În pofida opoziției Rusiei și Chinei, propunerile acestora au fost respinse de majoritatea membrilor Consiliului de Securitate. Astfel, Teheranul se confruntă din nou cu restricții severe privind comerțul cu arme, dezvoltarea rachetelor balistice, înghețarea activelor și interdicțiile de călătorie. În capitalele occidentale, întrebarea care s-a ridicat imediat a fost: cum va reacționa Iranul la această nouă izolare?
Primele semne au apărut rapid. La câteva zile după intrarea în vigoare a sancțiunilor, Consiliul Gardienilor a adoptat legi mai dure împotriva spionajului și colaborării cu „statele ostile” și a restricționat utilizarea dronelor civile. În paralel, unitatea Fatehin a Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) a organizat exerciții militare de amploare la Teheran, iar Consiliul de Oportunitate a aprobat condiționat aderarea la Convenția pentru reprimarea finanțării terorismului, o mișcare menită să contracareze percepția occidentală conform căreia Iranul sprijină grupări teroriste. Aceste acțiuni indică strategia Teheranului: consolidarea controlului intern, proiecția rezistenței în exterior și o „răbdare strategică” prin care regimul vrea să demonstreze că sancțiunile nu îi pot aduce sfârșitul. Liderii iranieni au anticipat revenirea presiunii internaționale și au încercat să minimalizeze impactul economic, prezentând sancțiunile drept o armă psihologică a Occidentului menită să provoace dezbinare. Pe plan diplomatic, răspunsul a fost moderat. Teheranul și-a rechemat ambasadorii din câteva capitale europene, a condamnat decizia drept „ilegitimă” și a amenințat cu reducerea cooperării cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică, dar nu a trecut la acțiuni concrete.
Deși unii radicali au cerut retragerea din Tratatul de Neproliferare Nucleară, liderul suprem Ali Khamenei a respins ideea, conștient că aceasta ar justifica atacuri israeliene, represalii americane și ar alimenta o cursă nucleară regională. Iranul își cunoaște limitele. Rețelele sale de miliții regionale au fost grav slăbite după 7 octombrie 2023 și prăbușirea regimului Assad, iar doar houthii din Yemen și câteva grupuri șiite din Irak mai pot acționa semnificativ. Teheranul ar putea recurge la atacuri cibernetice sau perturbări maritime, însă riscurile sunt mari. Lecțiile ultimului conflict cu Israelul – care a decimat conducerea militară iraniană și a afectat infrastructura nucleară – rămân un avertisment. Prin urmare, regimul optează pentru tactici graduale: îmbogățirea uraniului, instalarea de centrifuge avansate și limitarea accesului AIEA, fără a depăși pragul nuclear. Deși sancțiunile afectează economia, Republica Islamică a învățat să supraviețuiască. Exporturile către China, rețelele de contrabandă și controlul strict al pieței interne asigură un minim vital. După decenii de embargouri, Iranul privește sancțiunile ca pe o constantă.
În plan politic, scena este împărțită între intransigenți, care cer sfidare totală, și pragmatici, care pledează pentru prudență. În perioadele de criză, Khamenei a ales întotdeauna reținerea, considerând că provocarea unei confruntări majore ar putea diviza elita și submina regimul. Pentru liderul suprem, unitatea la vârf este vitală. Diviziunile dintre comandanții IRGC, clerici și elitele politice ar încuraja adversarii și ar destabiliza sistemul. În același timp, regimul combină concesiile limitate cu represiunea pentru a gestiona nemulțumirea socială. Poliția morală și voluntarii Basij au fost instruiți să nu provoace incidente legate de codul vestimentar islamic, pentru a evita un nou val de proteste, dar supravegherea s-a intensificat, iar disidența este tratată ca trădare. Exercițiile Fatehin au fost nu doar demonstrații militare, ci și avertismente pentru populație. Potrivit unui raport al opoziției, Consiliul Suprem de Securitate Națională a elaborat un plan de reacție la eventuale tulburări, incluzând măsuri de desfășurare, control informațional și propagandă economică.
Această strategie duală — unitate la vârf și represiune la bază — are un scop clar: câștigarea timpului. Khamenei mizează pe răbdare și calcule geopolitice. El crede că, dacă regimul menține stabilitatea internă încă trei ani, contextul internațional se va schimba — alegerile israeliene din 2026 și cele americane din 2028 ar putea aduce o conducere mai conciliantă. Mecanismul de snapback este o înfrângere diplomatică și o lovitură economică, dar Iranul nu va răspunde prin escaladare. Republica Islamică își securizează frontul intern, afișează rezistență militară și așteaptă. Pentru Khamenei, reținerea nu este slăbiciune, ci strategie. În logica regimului, simplul fapt de a supraviețui furtunii este, în sine, o formă de victorie.
Iranul se apropie de o tranziție istorică, pe fondul declinului lui Ali Khamenei și al vulnerabilităților expuse de războiul din iunie cu Israelul. Regimul, erodat de sancțiuni, izolare și neîncredere sistemică, își pierde aura ideologică, în timp ce societatea cere o viață normală. IRGC ca actor-cheie este un conglomerat securitar-economic fragmentat în „mafii concurente” ce ar putea prelua oficial conducerea, dar îi lipsește popularitatea — ar fi nevoie de o generație mai pragmatică pentru durabilitate. Succesiunea clericală are opțiuni înguste și neatractive popular (Mojtaba Khamenei, Ejei etc.). Să fie clar o succesiune strict teocratică ar cere represiune mai dură + „scut” nuclear. Iranul are profil de țară G-20 (resurse, capital uman, identitate civilizațională), însă teocrația a „pierdut” o jumătate de secol în aventuri externe și proiectul nuclear. După Khamenei sunt posibile următoarele traiectorii: un „om puternic” naționalist (model Rusia), o tehnocrație pragmatică cu deschidere economică (China), represiune totală și izolare (Coreea de Nord), conducere de facto a IRGC (Pakistan) sau populism electoral cu derapaj autoritar (Turcia). IRGC rămâne actorul central, dar popularitatea îi lipsește. Schimbarea pare inevitabilă. Direcția rămâne încă deschisă. Mesajul cheie: viitorul Iranului va fi decis mai puțin de ideologie și mai mult de logistica guvernării eficiente și de cine poate livra o „viața normală” pe care majoritatea populației o dorește
