Geneza colapsului venezuelean: de la Chávez la Maduro

Criza profundă a Venezuelei nu a apărut peste noapte și nici nu începe exclusiv cu regimul lui Nicolás Maduro. Bazele colapsului au fost puse în perioada „Socialismului de secol XXI” (1999–2013), sub conducerea lui Hugo Chávez, când statul a inițiat un proces amplu de expropriere și naționalizare.

Mii de companii private — de la ferme la combinate siderurgice — au fost preluate de stat, devenind rapid ineficiente și profund corupte. În paralel, compania petrolieră de stat PDVSA a fost transformată într-un instrument de finanțare a programelor sociale, în detrimentul investițiilor în mentenanță și capacitate de producție. Introducerea controlului valutar CADIVI în 2003 a distorsionat economia, a creat o piață neagră masivă și a distrus producția internă, făcând țara dependentă în proporție de circa 90% de importuri. Moartea lui Chávez, în martie 2013, a lăsat un vid politic major.

Prăbușirea prețului petrolului

Maduro a câștigat alegerile prezidențiale la o diferență sub 1,5%, rezultat contestat violent de opoziție, marcând sfârșitul consensului social. Lipsit de carisma și legitimitatea predecesorului său, Maduro s-a sprijinit tot mai mult pe armată pentru a-și consolida puterea. „Scânteia” care a declanșat criza deschisă a fost prăbușirea prețului petrolului în 2014. De la aproximativ 100 de dolari pe baril în anii lui Chávez, cotațiile au scăzut la 30–40 de dolari. Venezuela a rămas rapid fără dolari pentru importuri esențiale, iar penuriile de alimente și medicamente au devenit generalizate. Nemulțumirea populară a explodat în februarie 2014, odată cu protestele cunoscute sub numele de „La Salida”, inițiate de liderul opoziției Leopoldo López. Reprimarea violentă a manifestațiilor, soldată cu peste 40 de morți, a dus la izolarea internațională a Venezuelei și la primele sancțiuni americane punctuale împotriva oficialilor acuzați de încălcarea drepturilor omului. Pentru a acoperi deficitul bugetar uriaș, guvernul a recurs la tipărirea masivă de bani, declanșând un proces accelerat de hiperinflație. În 2014, inflația a depășit 60% — cea mai mare din lume la acel moment — prefigurând explozia ulterioară, cu valori de ordinul milioanelor de procente. Criza  venezueleană a început în momentul în care modelul economic dependent aproape exclusiv de petrol a rămas fără finanțare, iar conducerea politică a ales reprimarea în locul reformelor. Penuria din 2014 s-a transformat, până în 2017–2018, în cea mai gravă criză economică și migraționistă din istoria modernă a Americii Latine.

Izolarea și strangularea regimului lui Nicolás Maduro

În aprilie 2020, Statele Unite au lansat cea mai amplă operațiune navală în regiunea Caraibilor de la invazia Panama din 1989. Oficial prezentată drept o misiune anti-narcotice, desfășurarea avea un obiectiv strategic clar: izolarea și strangularea regimului lui Nicolás Maduro. Contextul era unul extrem de dur: administrația Trump îl recunoscuse pe Juan Guaidó ca președinte legitim și plasase o recompensă de 15 milioane de dolari pe capul lui Maduro, acuzându-l de „narco-terorism”. Operațiunea americană a implicat distrugătoare, nave de luptă de coastă (LCS), avioane de supraveghere P-8 Poseidon și unități de forțe speciale, cu scopul de a monitoriza strict coastele Venezuelei. Miza reală era blocarea exporturilor ilegale de petrol și împiedicarea importurilor critice — arme, piese de schimb și diluanți necesari rafinării — transformând practic țara într-o enclavă maritimă sancționată. Pentru a supraviețui presiunii, Caracasul a apelat la o axă de sprijin Rusia–Iran–China.

Între 2020 și 2021, Iran a trimis flotile de tancuri petroliere încărcate cu benzină și echipamente pentru rafinării; SUA au amenințat cu interceptarea, însă navele iraniene au fost escortate simbolic de aviația venezueleană (avioane Su-30 de fabricație rusă), ridicând riscul unui incident militar. Rusia a amplificat mesajul prin trimiterea periodică de bombardiere strategice Tu-160 și nave de luptă pentru exerciții comune, semnalând că regimul Maduro beneficiază de protecție strategică. Tensiunea a atins un nou nivel în 2022, când Rusia, China și Iran au desfășurat exerciții militare coordonate pe teritoriul Venezuelei — prima operațiune de acest tip, la o asemenea scară, în „curtea din spate” a Statele Unite ale Americii. Mesajul a fost explicit: dacă NATO presează la estul Europei, Moscova își poate proiecta forța în Caraibe. Consecința a fost militarizarea accelerată a unei regiuni tradițional comerciale și turistice. Pentru Venezuela, prezența navelor rusești și iraniene a reprezentat o linie de viață care a prevenit colapsul sub sancțiuni. Pentru Washington, a fost o breșă strategică majoră, aducând adversari geopolitici la doar câteva sute de kilometri de coasta Floridei. Între 2019 și 2020, Statele Unite au desfășurat cea mai amplă ofensivă politică, economică și militară indirectă pentru înlăturarea lui Nicolás Maduro.

Embargo de facto

Deși presiunea a fost fără precedent, regimul de la Caracas a supraviețuit. Primul pilon a fost operațiunea navală din aprilie 2020, prezentată oficial drept misiune anti-narcotice. Statele Unite ale Americii au desfășurat distrugătoare, nave de luptă de coastă și avioane de supraveghere în apropierea apelor teritoriale venezuelene. Scopul real a fost impunerea unui embargo de facto, pentru a bloca tancurile petroliere iraniene și contrabanda cu petrol și aur care finanța regimul.În paralel, Departamentul de Justiție al SUA a pus sub acuzare conducerea de la Caracas pentru „narco-terorism”. În martie 2020, Washingtonul a oferit o recompensă de 15 milioane de dolari pentru informații care să ducă la arestarea lui Maduro, acuzat că ar conduce „Cartelul Sori”, o rețea de generali implicați în trafic de cocaină alături de gherilele FARC. Dimensiunea politică a fost lansată încă din 2019, când SUA l-au recunoscut pe Juan Guaidó drept președinte legitim. Strategia urmărea crearea unui guvern paralel, capabil să preia controlul asupra activelor externe ale Venezuelei (inclusiv CITGO) și să provoace o defecțiune a armatei. Aceasta nu s-a produs: forțele armate au rămas loiale regimului. Lovitura economică a venit prin sancțiuni paralizante asupra companiei petroliere de stat PDVSA.

Acuzații de „narco-terorism”

SUA au interzis orice relație comercială cu guvernul Maduro și au înghețat miliarde de dolari în active externe, forțând Caracasul să depindă aproape total de Rusia, China și Iran. În acest climat a avut loc episodul grotesc al „Operațiunii Gideon” (mai 2020), o tentativă eșuată de debarcare a unor mercenari conduși de fostul Green Beret Jordan Goudreau. Grupul a fost capturat rapid, iar Maduro a exploatat propagandistic incidentul pentru a acuza SUA de tentativă de asasinat, acuzație negată oficial de Washington. Regimul nu a căzut din trei motive esențiale. În primul rând, sprijinul extern: Rusia și Cuba au oferit protecție de securitate, iar Iran a spart blocada energetică prin livrări de combustibil și reparații ale rafinăriilor. În al doilea rând, loialitatea armatei, profund implicată în economii paralele profitabile. În al treilea rând, adaptarea rapidă a regimului la un model de supraviețuire sancționată.Sub  administrația Joe Biden, strategia americană s-a mutat de la confruntare directă la diplomație condiționată, cu ridicări parțiale de sancțiuni în schimbul alegerilor competitive. Presiunea rămâne, însă obiectivul inițial — căderea rapidă a lui Maduro — a eșuat. Deși între 2018 și 2020 au circulat intens speculații privind o posibilă operațiune a forțelor speciale americane pentru capturarea lui Nicolás Maduro, o asemenea misiune a fost evaluată drept extrem de riscantă atât politic, cât și militar. Au existat planuri de contingență discutate la nivelul Consiliului de Securitate Națională al SUA, dar ele nu au fost puse în aplicare. Momentul care a alimentat cel mai mult aceste speculații a fost martie 2020, când Departamentul de Justiție al SUA l-a pus pe Maduro sub acuzare pentru „narco-terorism” și a anunțat o recompensă de 15 milioane de dolari pentru informații care să ducă la arestarea sa. Din punct de vedere juridic, acest pas îl scotea pe Maduro din categoria clasică a șefilor de stat și îl trata ca pe un lider de cartel, similar precedentelor Manuel Noriega sau Pablo Escobar. Teoretic, unități precum Delta Force sau SEAL Team 6 sunt concepute pentru misiuni de tip high value target, însă Caracasul reprezenta un mediu incomparabil mai ostil decât alte teatre de operații. Principalul obstacol a fost „inelul de fier” defensiv din jurul regimului. Securitatea personală a lui Maduro este asigurată de agenți cubanezi de elită, inclusiv unități cunoscute sub numele de „Avispas Negras”, specializate în contracararea infiltrărilor. În plus, Rusia a instalat sisteme de apărare antiaeriană S-300VM în jurul Caracasului și al bazei aeriene Maracay, capabile să detecteze și să neutralizeze rapid aeronavele forțelor speciale. La nivel terestru, milițiile paramilitare pro-regim, cunoscute drept „Colectivos”, controlau cartierele din jurul palatului Miraflores, făcând aproape imposibilă o extracție fără pierderi masive civile. Confuzia publică a fost amplificată de „Operațiunea Gideon” din mai 2020, o tentativă eșuată de debarcare a unor mercenari coordonați de compania privată Silvercorp, condusă de fostul Green Beret Jordan Goudreau.

Washingtonul a negat ferm orice implicare a Delta Force, descriind acțiunea drept una improvizată. Diferența a fost clară: o operațiune oficială americană ar fi presupus superioritate aeriană, bruiaj electronic și logistică de nivel strategic — elemente complet absente în acel fiasco. În final, strategii americani au concluzionat că o capturare forțată a lui Maduro ar fi putut declanșa un război civil prelungit, un conflict direct cu Rusia și Cuba și, în cel mai pesimist scenariu, transformarea Venezuelei într-un „Irak al Americii Latine”, cu presiunea unei ocupații de durată.nu  a existat atunci o operațiune oficială Delta Force pentru capturarea lui Maduro. Au existat doar planuri de contingență și o prezență intimidantă a forțelor speciale americane în regiune (Columbia, Caraibe, Puerto Rico). Regimul a supraviețuit datorită scutului defensiv rus, sprijinului informațional cubanez și evaluării americane că riscurile unei intervenții directe depășeau beneficiile.

Operațiunea „Delta Force” și capturarea:  Potrivit surselor descrise în acest scenariu, unitatea de elită Delta Force ar fi condus un asalt înainte de răsărit asupra complexului militar Fuerte Tiuna din Caracas, principalul centru de comandă al armatei venezuelene. În urma operațiunii, Nicolás Maduro și soția sa, Cilia Flores, ar fi fost capturați vii și evacuați imediat din țară cu un avion militar american. Scenariul subliniază simbolismul momentului: acțiunea are loc la exact 35 de ani de la capturarea dictatorului panamez Manuel Noriega de către forțele SUA, în ianuarie 1990. Martori ficționali relatează survoluri ale elicopterelor CH-47 Chinook deasupra capitalei, în timp ce lovituri de precizie ar fi neutralizat sistemele antiaeriene S-300 și centrele de comunicații strategice, inclusiv nodul cunoscut drept El Volcán. În această narațiune, Donald Trump ar fi confirmat succesul operațiunii la primele ore ale dimineții printr-un mesaj public, descriind acțiunea drept o „operațiune de aplicare a legii” și anunțând o conferință de presă la Mar-a-Lago.

Acuzațiile legale (Southern District of New York)

Scenariul prevede că Procurorul General Pam Bondi ar fi anunțat că Maduro nu este tratat ca prizonier de război, ci ca infractor internațional, fiind acuzat de conspirație narcoteroristă, import de cocaină și posesie de arme distructive. Miza juridică: detenție pe viață într-o închisoare federală americană, după ce recompensa pe numele său ar fi fost majorată la 50 de milioane de dolari. În logica acestui scenariu, Rusia și Iranul ar condamna imediat acțiunea ca agresiune armată. Delcy Rodríguez ar cere „dovezi ale existenței” liderului capturat, sugerând pierderea controlului politic central. Ministrul Apărării, Vladimir Padrino López, ar ordona mobilizarea generală, în timp ce infrastructura militară din Caracas – inclusiv baza Fuerte Tiuna și aeroportul La Carlota – ar fi descrisă ca parțial scoasă din funcțiune.

Ce urmează (în cadrul scenariului)? După-amiază a fost aterizarea aeronavei cu Maduro pe sol american. În acest scenariu, data de 3 ianuarie 2026 ar marca momentul prăbușirii definitive a regimului chavist. Riscul major descris nu este intervenția externă, ci vidul de putere intern, cu potențial de război civil între facțiuni militare și opoziția politică.Reacția vicepreședintelui Venezuelei, Delcy Rodríguez, în orele care au urmat atacului american din această dimineață (sâmbătă, 3 ianuarie 2026), a fost una de șoc, sfidare și cerere disperată de informații, conform rapoartelor de la Caracas. Iată principalele puncte ale reacției sale oficiale, transmisă prin intermediul televiziunii de stat VTV (Venezolana de Televisión): Cererea de „Dovezi de Viață” (Proof of Life)- Delcy Rodríguez a apărut la televiziune vizibil marcată de evenimente, declarând că guvernul de la Caracas a pierdut complet contactul cu președintele și prima doamnă după asaltul asupra complexului Fuerte Tiuna. Citat cheie: „Cerem imediat dovezi ale existenței sale din partea guvernului președintelui Donald Trump. Lumea trebuie să știe starea de sănătate a președintelui nostru și a primei doamne, capturați prin metode teroriste.” Semnificație: Această cerere confirmă faptul că forțele americane au reușit să paralizeze complet comunicațiile regimului (folosind tehnicile de bruiaj electronic despre care am discutat) înainte de a-l extrage pe Maduro. Denunțarea „Agresiunii Imperialiste”. Vicepreședinta a calificat operațiunea drept un „act de război ilegal” și o încălcare flagrantă a suveranității Venezuelei. Ea a susținut că atacurile aeriene au vizat zone militare, dar au pus în pericol și civilii din capitală. A acuzat administrația Trump că a acționat ca o „organizație criminală internațională”, ignorând dreptul internațional prin răpirea unui șef de stat în exercițiu. În absența lui Maduro, Delcy Rodríguez a încercat să preia comanda de facto a ceea ce a mai rămas din structura de putere: Mobilizarea „Colectivos”: Ea a cerut milițiilor civile înarmate și suporterilor chavismului să iasă în stradă pentru a „apăra revoluția” și a preveni o preluare a puterii de către opoziție.

Loialitatea Armatei: L-a flancat simbolic pe ministrul Apărării, Vladimir Padrino López, cerând unitate în cadrul Forțelor Armate (FANB), deși există rapoarte că moralul trupelor este prăbușit după distrugerea centrului lor de comandă de la Fuerte Tiuna. Apelul către Aliații Internaționali (Rusia și China). Rodríguez a făcut un apel disperat către comunitatea internațională, în special către Moscova și Beijing, cerând o intervenție la ONU pentru a condamna „răpirea” lui Maduro. Ea a subliniat că prezența personalului american pe sol venezuelean constituie o invazie și a cerut Rusiei să își onoreze acordurile de securitate. Situația actuală la Caracas (după reacția sa): Stare de asediu nedeclarată: Deși Rodríguez îndeamnă la luptă, orașul este parțial paralizat. Există rapoarte despre unități militare care refuză să iasă din cazărmi de teama unor noi atacuri cu drone. Vid de putere: Deși Delcy Rodríguez este vocea regimului acum, mulți analiști se întreabă dacă generalii o vor recunoaște ca lider legitim pe termen lung sau dacă vor încerca să negocieze propria supraviețuire cu Washingtonul. Reacția vicepreședintei reflectă o stare de haos administrativ. Faptul că a trebuit să ceară „dovezi de viață” la televiziune arată că operațiunea americană a fost atât de rapidă și de eficientă, încât a lăsat restul conducerii de la Caracas complet „oarbă” și fără capacitatea de a riposta imediat. Conform rapoartelor tactice care au început să circule după atacul de sâmbătă dimineața, 3 ianuarie 2026, răspunsul este da. Se pare că Statele Unite au utilizat o combinație de atacuri cibernetice și tehnologie de bruiaj electronic (Electronic Warfare – EW) de ultimă generație pentru a „orbii” complet sistemele de avertizare timpurie (Early Warning) ale Venezuelei. Iată detaliile despre modul în care a fost realizată această blocare: Neutralizarea sistemului S-300 și a radarului de mare distanță

Sistemele rusești S-300VM (Antey-2500), care constituiau „scutul” aerian al Caracasului, nu au lansat nicio rachetă interceptoare. Analistii militari sugerează că: Bruiaj prin satelit: Unitățile americane au folosit sisteme de bruiaj de mare putere care au saturat frecvențele radarelor de avertizare timpurie, făcând ca ecranele operatorilor venezueleni să fie pline de „zgomot” sau să nu afișeze nicio țintă; Atac Cibernetic: Se speculează că virusuri informatice pre-instalate în sistemele de comandă și control ale armatei venezuelene au fost activate la ora 2:00 dimineața, blocând capacitatea computerelor de a procesa datele radar; Folosirea avioanelor de război electronic (EA-18G Growler)- Martorii din largul coastelor Venezuelei au raportat prezența unor avioane EA-18G Growler decolate de pe portavioanele americane din Caraibe. Aceste avioane sunt special concepute pentru a suprima apărarea antiaeriană inamică (SEAD). Ele au creat un „coridor de liniște electronică” prin care elicopterele forțelor speciale (Delta Force) au putut zbura la joasă altitudine până la complexul Fuerte Tiuna fără a fi detectate. Nu doar radarele au fost blocate, ci și întregul sistem de comunicații criptate între ministerul Apărării și unitățile de pe teren: Blackout digital: Telefoanele prin satelit și sistemele de radio de înaltă frecvență folosite de garda lui Maduro au fost bruiate, motiv pentru care vicepreședinta Delcy Rodríguez a aflat de capturarea lui Maduro doar după ce acesta fusese deja scos din țară.

Impactul asupra bazei Fuerte Tiuna: Blocarea sistemelor de avertizare a permis ca primele explozii să aibă loc fără nicio alarmă prealabilă. Când sistemele de alertă „Early Warning” au încetat să funcționeze, apărarea bazei a fost luată prin surprindere totală, permițând echipelor de asalt să aterizeze direct în perimetrul de securitate al lui Maduro.

Concluzie: Succesul capturării lui Maduro la data de 3 ianuarie 2026 s-a bazat pe faptul că SUA au controlat total spectrul electromagnetic. Venezuela, în ciuda tehnologiei rusești scumpe, a rămas „oarbă și surdă” în primele 30 de minute ale atacului, ceea ce a făcut ca rezistența militară să fie practic inexistentă în momentul critic.