Liderii UE care se reunesc la Bruxelles, zilele acestea, pentru o întâlnire informală sunt deja foarte aproape de un consens cu privire la următoarea formație care va conduce Uniunea Europeană în următorii cinci ani: Ursula von der Leyen pentru președintele Comisiei, fostul premier portughez Antonio Costa președintele Consiliului și premierul Estoniei Kaja Kallas pentru Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe.
Cei trei acoperă aproape în mod ideal harta UE în ceea ce privește afilierea politică, distribuția geografică și echilibrul de gen. Găsirea unei echipe alternative nu este ușoară. De aici și consensul încăpățânat în jurul ”Feng Shui-ul european” deja asigurat prin aceștia. Cu ocazia Summitului G7 din Italia premierul italian Giorgia Meloni, Cancelarul german Olaf Scholz și președintele francez Emmanuel Macron s-au retras în marginea conferinței G7 de la Bari, Italia, la sfârșitul săptămânii trecute, unde au discutat despre locurile de muncă de top din Uniunea Europeană. Cei trei din adversari au devenit prieteni (Frenemies) și datorită rezultatelor alegerilor europarlamentare dar și a intereselor personale. Un grup mai mare de lideri ai UE a avut șansa de a discuta primele trei nume în marginea conferinței de pace despre Ucraina din weekendul trecut din Elveției.
Negocierile sunt acum, când scriu aceste rânduri, în toi, ele fiind oprite doar de meciul Franța-Austria pentru care Macron s-a așezat în fața televizorului. Cea mai recentă încercare a președintelui Consiliului European, Charles Michel, de a o submina pe von der Leyen și de a-i refuza un al doilea mandat implică împingerea primului ministru grec Kyriakos Mitsotakis în funcția de președinte al Comisiei, potrivit unor diplomați acreditați la Bruxelles. Michel este responsabil să conducă un acord politic între liderii europeni pentru a numi șefii Comisiei Europene, Consiliului European, Parlamentului European și a responsabilului de politică externă a UE. În zilele de după alegerile europene, a apărut un consens în rândul celor 27 de șefi de stat și de guvern că von der Leyen ar trebui să obțină un al doilea mandat și că Costa ar trebui să fie noul președinte al Consiliului European (actualul loc de muncă al lui Michel). Relația personală bună dintre cei doi a ajutat la construirea consensului în jurul duo-ului, mai ales după ani de lupte interioare între Michel și Ursula von der Leyen.
În ciuda acestui fapt, Michel continuă să ofere alternative la von der Leyen în conversațiile sale pregătitoare cu liderii UE. Michel nu este singurul obstacol cu care se confruntă von der Leyen în drumul ei către un al doilea mandat. Majoritatea ei subțire în Parlamentul European i-ar putea submina șansele, forțând-o să-i curteze pe Verzi, pe care i-a lovit de mult timp, pentru a-și păstra slujba. Costa care în ciuda problemelor sale legale, probleme care l-au determinat să demisioneze din funcția de prim-ministru al Portugaliei anul trecut, rămâne până acum favoritul clar pentru a fi următorul președinte al Consiliului European. Aici pentru a răsuci cuțitul în rană și mai mult, Michel sugerează în conversațiile sale că premierul danez Mette Frederiksen ar putea fi un președinte al Consiliului European mai bun decât fostul prim-ministru portughez Antonio Costa.
Kallas, și ea nominalizată pentru politica externă a UE, și-a minimizat cu generozitate șansele de a obține o poziție ofertantă dar se pare ca a luat-o în serios într-un final. Premierul italian Giorgia Meloni și polonezul Donald Tusk, fără îndoială, au scos șampanie în noaptea alegerilor. Cei doi lideri nu numai că au supraviețuit, dar au ieșit în fruntea unei alegeri care i-a afectat grav pe mulți dintre liderii blocului. Președintele Parlamentului European, Roberta Metsola, a devenit, de asemenea, cel mai votat candidat la europarlamentar al Maltei de când țara a aderat la UE. Unii dintre lideri însă s-au comportat ciudat. Președintele francez Emmanuel Macron a convocat alegeri din anumite motive numai de el știute, ridicând în picioare întreaga Franță politică și resuscitând și foștii președinți precum François Gerard Georges Nicolas Holland. Dacă, în urmă cu doar câteva săptămâni, liderilor francezi de stânga li s-ar fi spus că ar urma să aibă sprijinul lui François Hollande, aceștia ar fi râs. Totuși, fostul președinte francez a fost cel care a pus cărămida finală în uniunea de stânga inițiată de La France Insoumise (LFI), socialiști, comuniști și verzi, după patru zile de negocieri intense. Cele patru partide au ajuns la un acord joi, 13 iunie, pentru a merge la alegerile din 30 iunie și 7 iulie sub un steag comun: alianța de stânga ”Nouveau Front Populaire”.
Raphael Glucksmann, principalul candidat al socialiștilor la alegerile europene din Franța, din 9 iunie, care a obținut 13,8% din voturi, și-a declarat sprijinul pentru noua alianță. Nu exista nicio garanție că Glucksmann și Hollande vor susține o alianță atât de largă. Ambii critică foarte mult La France Insoumise și pe liderul acesteia, Jean-Luc Melenchon. Dar frica păzește pepenii! Cum au ajuns aceștia la bordul alianței? Printr-un reflex de supraviețuire a stângii, care pleacă de la consecințele revoltelor de extremă dreapta din 6 februarie 1934 și de la crearea ulterioară, sub presiunea membrilor de partid, a Frontului Popular, care a câștigat alegerile în 1936. Lupta împotriva extremei drepte este ”lipiciul” care ține stânga unită. După cum a spus Hollande joi, 13 iunie : „Lupta cu extrema dreaptă este lupta vieții mele”.
În cele din urmă o explicație are de-a face cu strategia politică: prin sprijinirea uniunii de stânga, Hollande discreditează retorica președintelui Emmanuel Macron și a susținătorilor săi, echivalând extremismul alianței dintre Rassemblement National și Les Republicains, pe de o parte, iar unirea stângii pe de altă parte. Hollande nu este văzut în Franța ca fiind de stânga. Hollande vrea să câștige alegatori mai de stânga ai lui Macron. Pentru asta se luptă. El are convingerea că blocul central a lui Macron s-ar putea prăbuși, rupt între stânga și dreapta. Fostul premier socialist Lionel Jospin (1997-2002) a evaluat soluția lui Emmanuel Macron de a dizolva Assemblee Nationale. El critică „aroganța” și „nepăsarea” președintelui, a cărui decizie ar putea conduce partidul de extremă dreapta Rassemblement National la putere. Jospin salută, de asemenea, crearea alianței de stânga le Nouveau Front Populaire, singurul „baraj”, potrivit lui, capabil să blocheze partidul de extremă dreapta. Vom vedea, cărțile sunt, deocamdată, pe masa politicienilor francezi. Urmează decizia alegatorului dar în mod sigur Macron a greșit!
