Președintele Biden a schimbat abordarea politicii americane în Orientul Mijlociu. A stabilit o abordare mai convențională a politicii externe și a gestionării alianțelor SUA în Orientul Mijlociu, către un angajament diplomatic pe fondul unei schimbări geopolitice în interiorul zonei. Casa Albă a încercat să relaxeze relațiile cu aliații și vecinii Turciei.
Invazia rusă a Ucrainei părea să adauge o urgență acestui efort, dar asta nu l-a împiedicat pe Erdogan să joace un joc de ”brimshsmanship” (este practica de a încerca să obții un rezultat avantajos prin împingerea evenimentelor periculoase în pragul unui conflict activ) pentru a obține concesii de la Suedia în schimbul deblocării cererilor sale de aderare la NATO. Niciuna dintre cauzele care stau la baza tensiunii dintre Turcia, SUA și Europa nu a fost rezolvată până acum, ceea ce înseamnă că o revenire la confruntare nu poate fi exclusă, mai ales dacă aceasta servește vreodată intereselor politice interne ale lui Erdogan.
Implicarea Turciei în războiul civil din Siria a sporit influența Ankarei acolo. Ea însă l-a pus pe Erdogan în contradicție cu președintele rus Vladimir Putin într-o competiția militară și diplomatică pentru a modela jocul final al acelui conflict. Este importantă securitatea graniței de sud a Turciei și evitarea acțiunilor PKK. De asemenea implicarea lui Erdogan în războiul civil din Libia în numele Guvernului de Acord Național recunoscut de Națiunile Unite a pus în mod similar Turcia în dezacord atât cu Rusia, care sprijină forțele generalului Khalifa Haftar, cât și cu partenerii europeni ai Ankarei, care căutaseră să impună un embargo asupra țării. De asemenea recentul sprijin politic și militar al Turciei pentru Azerbaidjan în războiul său din 2020 cu Armenia pentru regiunea separatistă Nagorno-Karabah a lezat interesele Rusiei.
Acest moment a pus-o din nou pe Turcia în centrul unui conflict cu implicații directe pentru interesele de securitate națională ale Rusiei. Cu toate acestea, Erdogan a reușit să mențină canale deschise de comunicare cu Putin pe care a încercat să le folosească într-un rol de mediere în războiul din Ucraina, uneori cu oarecare succes, ca și în cazul Inițiativei pentru cereale la Marea Neagră. De la ultima realegerea a sa, de anul trecut, Erdogan a semnalat încă o resetare a politicii externe, adoptând o atitudine mai conciliantă față de aliații NATO ai Turciei și partenerii europeni.
Dar, ca întotdeauna în cazul lui Erdogan, dezghețul de astăzi se poate transforma cu ușurință în confruntarea de mâine, în funcție de nevoile sale politice ale momentului. Relația președintelui turc Recep Tayyip Erdogan cu Statele Unite a fost de mult timp tumultuoasă, iar anularea bruscă a călătoriei sale la Casa Albă din mai nu a făcut excepție. Întâlnirea ar fi fost prima a lui Erdogan în timpul administrației Biden – invitația întârziată de mult a fost un semn al disfuncției dintre aliații odată apropiați. Dar apoi, după săptămâni de pregătire, președintele turc a anulat-o, aparent supărat că Casa Albă nu a reușit să anunțe oficial vizita. A ratat Turcia o oportunitate pentru o resetare atât de necesară cu Statele Unite anulând întâlnirea din mai? Eu zic ca nu și am să explic de ce.
După ultima criză diplomatică, administrația Biden ar putea fi tentată să revină la abordarea anterioară de a-l ține pe Erdogan la distanță. Dar într-un moment de haos global, nici Turcia, nici Statele Unite nu au luxul să rămână separați. Turcia, cu coastele sale mediteraneene și cele de la Marea Neagră, se află în apropiere atât de Gaza, cât și de Ucraina, punând-o într-o poziție esențială între cele două războaie care ocupă acum factorii de decizie de la Washington. Este o putere militară regională majoră. Vecinătatea Turciei include regiuni disputate între Statele Unite, pe de o parte, și China, Iran sau Rusia, pe de altă parte. Pentru Ankara, legăturile mai strânse cu Washington ar ajuta-o să echilibreze o Rusia cu minte imperială, să stimuleze creșterea economică și să-și mențină locul în orice viitoare ordine de securitate europeană. O întoarcere la alianța de fier a celor două țări din Războiul Rece ar putea să nu fie în cărți. Dar o relație nouă, matură – una care este mai tranzacțională și permite infidelitatea ocazională – este o alternativă mai bună decât separarea, care ar lăsa Turcia izolată și Statele Unite lipsite de un partener regional capabil.
Chiar dacă tot ceea ce realizează o resetare este o înclinare a Turciei spre Occident, Statele Unite ale Americii vor beneficia de avantaje geopolitice semnificative. Refuzul lui Erdogan de a se rupe de președintele rus Vladimir Putin a fost și este un iritant în relațiile dintre SUA și Turcia, dar este puțin probabil să se transforme în ceva mai rău. Relația este unită în vârf de legăturile personale dintre Erdogan și Putin, ambii par să creadă că epoca dominației occidentale a luat sfârșit și că fiecare are o misiune istorică de a reconstrui un imperiu pierdut. Dar și cooperarea ruso-turcă are limite; Imperiul Otoman și cel Rus au purtat mai mult de o duzină de războaie, iar Ankara și Moscova concurează și astăzi. Ei joaca pentru influența în Caucaz, Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Ei au purtat războaie prin procură în Libia, unde turcii se confruntă cu compania paramilitară rusă Wagner, și apoi în Siria unde Turcia a sprijinit milițiile de opoziție care luptă împotriva regimul lui Bashar al-Assad sprijinit de ruși. SUA și Turcia au declanșat în martie 2024 discuții cuprinzătoare. Dacă aliații NATO pot trece dincolo de dezacordurile adânc înrădăcinate cu privire la chestiuni precum Siria și legăturile strânse ale Ankara cu Rusia atunci lucrurile încep să se rezolve. Discuțiile se învârt și în jurul politicii SUA în Siria.
Politica Washingtonului în Siria se concentrează pe lupta împotriva rămășițelor Statului Islamic și pe antrenarea forțelor partenere. Condusă de Unitățile de protecție a poporului kurd (YPG) și incluzând luptători arabi, miliția Forțelor Democratice Siriene au fost un partener major pentru coaliția condusă de SUA împotriva Statului Islamic în ultimul deceniu. Acum, după ce a câștigat alegerile prezidențiale din 2023, Erdogan nu se mai confruntă cu provocări interne semnificative, așa că intră în faza de construire a moștenirii carierei sale. După ce a revoluționat politica țării și i-a remodelat identitatea geopolitică, acum dorește să lase în urmă o moștenire pozitivă atât pentru Turcia (ca națiune cu o bună reputație internațională) cât și pentru el însuși (ca om de stat mai degrabă decât ca politician polarizant). Schimbarea aparentă a lui Erdogan oferă Casei Albe o oportunitate de a se angaja cu noua sa Turcie și de a-și valorifica influența regională și globală în epoca actuală a concurenței de mari puteri. Oricum ar fi, Washingtonul ar trebui să se împace cu faptul că vechea Turcie nu se mai întoarce.
