UE îmbracă un costum militar de camuflaj care pare puțin cam strâmt și incomodează. Este necesar? Da pentru că situația de securitate este precară în spațiul european. În orice caz Bruxellesul se ocupă mai puțin de economie comerț sau bunăstarea europenilor. Se ocupă de armata europeană. Este o nouă încercare care revine pe agendă odată ce a fost lansată în 1990.
Apariția politicii de apărare pe agenda UE a fost atunci aproape explozivă. Deși securitatea și apărarea au fost pe agenda politică europeană de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, apărarea nu a mai fost dezvoltată în cadrul UE până atunci. Una dintre completările oficiale instituționale a fost Agenția Europeană de Apărare, înființată în 2004. Ideea că UE ar trebui să aibă o agenție de apărare (sau o agenție de armament) nu este nouă, dar nu a existat un consens politic asupra problemei în cadrul UE până în 2003. Adm Rob Bauer, președintele comitetului militar al NATO, a declarat în februarie 2024, înainte de începerea a ceea ce alianța militară a declarat că este cel mai mare exercițiu din ultimele decenii, care implică 90.000 de militari, exercițiul “Steadfast Defender” care va mătura spații largi din Europa la începutul acestui an, că „nu este un lucru dat că suntem într-o perioadă de pace” și de aceea „ne pregătim pentru un conflict cu Rusia și cu grupurile teroriste”.
Tratatul de la Lisabona al UE definește un cadru pentru o politică comună de securitate și apărare. Dar completarea acesteia cu o unitate reală de luptă este o provocare diferită deoarece statele membre au interese și percepții divergente asupra amenințărilor. Majoritatea țărilor UE sunt membre NATO, iar Europa se bazează în mare măsură pe SUA pentru apărarea colectivă. Însă în conducerea UE s-au făcut eforturi pentru o politică de apărare comună de ani de zile sub conducerea lui Macron sau Merkel. Serviciul de acțiune externă al Uniunii Europene (SEAE) a fost creat în 2011 pentru a duce la îndeplinire orice politică comună în care țările s-ar putea angaja în materie de afaceri externe și securitate. În discursul său din 2016 privind starea Uniunii, fostul președinte al Comisiei UE Jean-Claude Juncker a cerut un fond comun de apărare, un „cartier general european „și o „forță militară comună” care să „completeze NATO”.
Din 2017, UE a înființat mai multe structuri pentru a ajuta la finanțarea cercetării și a dezvoltării tehnologiei militare. Acest lucru a crescut dramatic bugetele UE pentru apărare. Finanțarea publică a cercetării în domeniul apărării se realizează prin entități și organizații cu acronime precum PADR (Acțiune pregătitoare pentru cercetarea în domeniul apărării), EDIDP (Programul european de dezvoltare industrială pentru apărare) și EDF (Fondul european de apărare). PADR a fost primul program dotat cu doar 90 de milioane de euro, a fost urmat de EDIDP cu 500 de milioane de euro. Program EDF(cercetarea si dezvoltarea în sectorul de apărare) a inclus deja finanțare în valoare de 7,9 miliarde EUR. Din martie 2021, acestor programe li s-a alăturat un fond interguvernamental numit Facilitatea europeană pentru pace (EPF), cu un buget de 5,7 miliarde EUR până în 2027. EPF își propune să consolideze capacitatea UE de a „preveni conflictele, de a construi pacea și de a consolida securitatea internațională” în afara UE.
Metodele sale includ furnizarea de bani pentru a ajuta armatele din alte țări și finanțarea costurilor comune pentru operațiunile militare la care participă statele UE. De ani de zile, cele două instituții cu sediul la Bruxelles, UE și NATO, abia au comunicat când vine vorba de apărare, cu excepția unei cooperări militare în zone precum Balcanii – pentru că nu au fost nevoiți. Apărarea a fost terenul NATO (la urma urmei este o alianță în principal militară), în timp ce UE s-a ocupat de comerț, agricultură, schimbări climatice și lucruri precum standardele pentru brânzeturile de patrimoniu dar și lungime cablului și tipul mufei de la telefonul mobil. Sloganul acestor tipuri a fost: „SUA luptă, ONU hrănește, UE finanțează”. Acum Comisia vrea un comisar pentru apărare. Persoana care va ocupa postul ar fi responsabilă cu alocarea a miliarde de euro în industria de apărare a Europei pentru a ajuta la nevoile proprii ale blocului, precum și pentru a sprijini Ucraina. Comisia a prezentat, de asemenea, o strategie industrială europeană de apărare, alături de un pot de cel puțin 1,5 miliarde de euro, menit să determine UE să înceapă în sfârșit să-și dezvolte ”greutatea” când vine vorba de apărare.
La NATO, unde SUA este membrul cheie care s-a bucurat de zeci de ani de supremație asupra modului în care majoritatea țărilor UE coordonează politicile de apărare, sună alarma. Pot exista liste de obiective separate ale UE și ale NATO care să fie prezentate statelor? Nu. Eu cred că NATO este cea care stabilește țintele. Echipa lui Stoltenberg a vehiculat ideea constituirii unui fond de 100 de milioane pe cinci ani pentru Ucraina dar și preluarea conducerii Grupului de la Rammstein condus acum de SUA. Din câte știu scepticismul NATO cu privire la implicarea UE în apărare este profund. Unii de la NATO văd puterile UE ca fiind uzurpatoare pentru alianță. Există teama că UE ar putea schimba standardele de muniție valabile de zeci de ani.
De fapt Stoltenberg a precizat că standardele NATO pentru interoperabilitate, pentru comunicații, pentru interschimbabilitatea munițiilor, toate acestea sunt un set de standarde stabilite de agențiile Alianței. Cu toate acestea, șeful UE pentru politică externă, Josep Borrell, a apărat mișcarea UE de a face mai mult în industria de apărare. Pe măsură ce competențele celor două instituții se estompează, concurența dintre ele crește. 23 de țări fac parte din ambele organizații. Problema nu este la nivelul de vârf între liderii UE și NATO, ea este la nivelele inferioare ale NATO și ale Comisiei unde ne confruntăm cu o combinație de rivalități instituționale, o lipsă de cunoaștere reciprocă și o chestiune legal-politică serioasă. Am să dau un exemplu: avem o dispută teritorială a Turciei cu Cipru – un stat non-membru NATO dar în UE – care complică lucrurile între cele două instituții. Diplomații turci de la NATO nu doresc să permită personalului alianței să împărtășească prea multe informații cu UE, deoarece oficialii ciprioți ar putea să le acceseze. Și când te gândești că totul se leagă de alegerile din SUA. Pentru UE, potențiala revenire a lui Trump ca președinte al SUA face cu atât mai urgent ca Europa să-și consolideze rapid capacitățile de apărare.