Europa suferă de leadership. Uniunea Europeană de astăzi este un loc plin de președinți, dar fără nimeni la conducere. Un vid de putere neașteptat a lovit continentul în mijlocul războiului în desfășurare, a unui conflict comercial în devenire cu China și a unor alegeri zguduitoare în America. Poate cineva – oricine – să facă un pas pentru a conduce Europa?
Deocamdată von der Leyen face pe liderul în condițiile în care Green Deal-ul european este în ”pom și pomul în aer” (adică Pactul Ecologic European care este un set de inițiative politice ale Comisiei Europene cu scopul general de a face Europa climatică neutră în 2050). Angela Merkel a fost liderul incontestabil al continentului. Succesorul ei ca cancelar german, Olaf Scholz, nu și-a asumat ”pelerina”.
Mulți s-au uitat la Emmanuel Macron, însă acesta are probleme acasă unde se confruntă cu o situație politică din ce în ce mai grea. El nu mai poate candida pentru realegere în 2027. Dacă nu Macron atunci cine? Îmi aduc aminte de perioada când eram Consul General la Shanghai și auzeam tot felul de povești despre Deng. Timp de câțiva ani, la începutul anilor 1990, Deng Xiaoping a condus China, în ciuda faptului că nu avea niciun alt titlu oficial în afară de cel onorific de președinte al Asociației de poduri din China. Francezi cred că Europa de astăzi este condusă de ei; nemți la rândul lor cred că ei sunt la butoane; naționaliștii lui Orban sau ai lui Meloni sunt siguri că le-a venit vremea la butoanele Europei; parlamentari europeni cred mai mult ca sigur că ei ocupă locul central al Europei.
Din păcate, toți liderii presupuși sunt în prezent blocați. Fără o conducere clară, cine contează în zilele noastre depinde de ce este în joc. Luați apărarea și securitatea, problemele în fruntea minții tuturor, văzând situația din Ucraina și, mai recent, Orientul Mijlociu. După invazia Rusiei din februarie 2022, puțini s-au uitat la Germania pentru a căuta direcția: ea se lăsase agățată de gazul rusesc, iar forțele sale armate erau atât de nepotrivite scopului, încât Scholz a declarat necesitatea unei Zeitenwende. Scholz a descris-o drept un „punct de cotitură istoric” (germană: Zeitenwende, literal: se referă la schimbarea de la o vârstă sau epocă la alta) și a anunțat că, drept răspuns, guvernul său va folosi un fond de 100 de miliarde de euro. pentru a crește în mod semnificativ cheltuielile militare. Se va întâmpla? Nu știm. În schimb, țările din centrul Europei, în frunte cu Polonia și cele trei state baltice, s-au simțit justificate, după ani de avertizare, cu privire la pericolul reprezentat de Rusia, fostul lor stăpân.
Dacă Macron nu poate, Scholz la fel atunci cine poate conduce Europa?
A trecut mult timp din 1997-2002, când Franța și-a împărțit ultima dată locurile de muncă de top. Deși Macron își va menține competența în domeniul afacerilor externe și va continua să participe la summiturile liderilor europeni, el va avea un prim ministru ostil și aceasta este doar o parte a poveștii. Esența legislației UE este pusă în evidență în cadrul reuniunilor miniștrilor, la care ar urma să participe reprezentanți francezi ai echipei rivale. Franța pare să-și exporte blocajul intern la nivel continental, chiar înaintea scrutinului prezidențial din 2027. Cine poate ridica ”mantaua” lui Macron? Poate Scholz dar lui îi lipsește atașamentul visceral al omologului său francez față de UE. La Berlin avem o coaliție dezordonată care face ca acțiunea la Bruxelles să fie deficitară. O luptă dezordonată asupra reducerilor bugetare va testa și mai mult stabilitatea guvernului în lunile următoare.
În curând, accentul se va concentra asupra alegerilor federale de anul viitor. Mulți lideri naționali au încercat să prăbușească axa franco-germană; adăugarea unui terț într-un cuplu ceartă are un anumit sentiment european. Până acum nimic nu a funcționat. Polonia, ca cea mai mare țară din Europa centrală, era de așteptat odată să transforme duoul franco-german într-un triunghi de conducere. Dar Donald Tusk, noul lider, are încă un război de dus pentru a revendica aparatul de stat de la predecesorii săi de dreapta. Olanda a avut un lider experimentat sub forma lui Mark Rutte, dar el a preluat NATO.
Meloni a avut o scurtă perioadă de „făcător de regi” în UE, al cărui sprijin ar putea fi necesar pentru a instala o nouă echipă de lideri pentru instituțiile centrale ale blocului după alegerile europene din 9 iunie. După cum se dovedește, partidele politice din centru s-au descurcat suficient de bine pentru (probabil) să se descurce fără sprijinul ei, reducându-i importanța. VDL se ocupă de construcția unei echipe de comisari și asta probabil va dura până la finele anului. Când totul eșuează, se poate conta pe o ultimă imagine pentru UE: oricine conduce țara, deținând „președinția” rotativă de șase luni a consiliului, unde guvernele naționale se tocmesc.
Astăzi Orban ”este” la butoane iar sloganul cu care a venit este „Make Europe Great Again”. Când Xi Jinping a venit la Paris în urmă cu cinci ani pentru o vizită bilaterală, Emmanuel Macron i-a invitat pe Angela Merkel, pe atunci cancelarul german, și pe Jean-Claude Juncker, pe atunci președinte al Comisiei Europene, să i se alăture pentru discuții. L-au întâlnit pe omul puternic al Chinei ca echipă europeană. Macron l-a găzduit din nou pe Xi, în mai 2024, dar de data aceasta singurul german de la masă a fost succesoarea lui Juncker, Ursula von der Leyen. Cancelarul Olaf Scholz a ales să stea departe. A fost regretabil. Absența lui Scholz la Elysee a slăbit mesajul privind „supracapacitatea” Chinei care inundă piețele europene, transmis lui Xi cu o nouă hotărâre de von der Leyen și președintele Franței. În sens mai larg, europenii centrali au acum suficientă putere pentru a respinge ideile care emană din vestul îndepărtat. Principalul dintre ele este „autonomia strategică”, un concept de schimbare a formei impulsionat de domnul Macron.
Aceasta susține că Europa ar trebui să poată acționa independent de ceilalți, de exemplu purtând mai multă sarcina de a se apăra. Factorii politici din Polonia sau Slovacia consideră că garanțiile de securitate oferite de NATO – și, prin urmare, America – sunt mult mai convingătoare. Cererile franceze ca forțele armate ale UE să cumpere echipamente militare europene (adică, adesea franceze) au fost în mare măsură ignorate. Absența Germaniei a fost adesea câștigul Franței. Multe decizii ale UE au în prezent o tentă franceză, de exemplu absența oricăror noi acorduri comerciale majore (detestabile fermierilor francezi) sau o relaxare parțială a normelor europene care limitează deficitele bugetare. Dar, în mare parte, absența angajamentului german împiedică ambițiile lui Macron: schemele federaliste puse la cale la Paris își iau cu adevărat zborul doar atunci când omologii din Berlin acceptă ele. Nimeni nu crede că chimia proastă dintre un Scholz, răcoros, nordic, și efervescentul eurofil Macron, se va îmbunătăți în curând. În fine sunt multe de spus. Europa este fără cap astăzi. Și totuși cine conduce? În mod sigur birocrația lui VDL de la Berlaymont.
