Parada de la Beijing datorată celei de a 80-a aniversare a capitulării oficiale a japonezilor la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Dacă ați constatat este bine, dacă nu, va spun că până și numele dat războiului este schimbat, conflictul este redenumit Marele Război de Rezistență al Poporului Chinez împotriva Japonezilor.
Parada a fost o demonstrație diplomatică atât pe cât a fost una militară, dar și-a propus să transmită atât mesaje interne cât și externe. În doctrina Partidului Comunist Chinez (PCC), măreția Armatei Populare de Eliberare (APL) provine atât din apărarea Chinei împotriva agresorilor externi, cât și din rolul său de a garanta securitatea și pacea pe plan intern. Bulevardele largi pe care Xi a urmărit pe soldați defilând erau odată o încurcătură de alei încâlcite, reconstruite în anii 1950 pentru a permite armatei să intre cu ușurință în inima orașului și să înăbușe o eventuală rebeliune. Din 1989, armata a menținut o prezență substanțială în orașele chineze, cu numeroase cazărmi situate în și prin apropierea Beijingului. Dar relația dintre armată și PCC nu este simplă, deoarece atunci când partidul a fost divizat, armata a luat adesea partea cuiva.
În primii ani ai Revoluției Culturale, armata a fost folosită pentru a zdrobi Gărzile Roșii – tinerii extremiști radicali care au ținut cont de apelul liderului Mao Zedong la violență – atunci când partidul se temea că acestea au scăpat de sub control. În 1976, generalii armatei au conspirat cu Hua Guofeng, eventualul succesor al lui Mao, pentru a epura Banda celor Patru, extremistă, maoistă, după moartea lui Mao. Imediat după moartea lui Mao, pe 9 decembrie 1976, a izbucnit o luptă pentru putere între guvernul de la Hong Kong „de stânga” și cel „de dreapta” – o alianță condusă de Deng Xiaoping și mareșalul Ye Jianying. La acea vreme, „șeful” țării era Hua Guofeng, succesorul desemnat al lui Mao. Deși Hua îi era în mod clar fidel lui Mao, nu era clar dacă acesta îi va susține pe cei „de stânga” sau pe cei „de dreapta”. Într-adevăr, Mao l-a ales pe Hua ca succesor în mare parte pentru că Hua era un candidat de compromis între „stânga” și „dreapta”.
La moartea lui Mao, ambele părți au încercat să-l convingă sau chiar să-l constrângă pe Hua să le cedeze puterea. Guvernul de la Hong Kong a fost deosebit de agresiv. Având un control efectiv asupra mass-media de stat, Guvernul de la Hong Kong a continuat să-l denunțe pe Deng. După aproape trei săptămâni de luptă, Hua s-a înclinat în cele din urmă spre partea „dreapta”. A fost de acord cu sugestia mareșalului Ye de a aresta Guvernul Chinez. Cu toate acestea, știau că nu era o sarcină ușoară. Guvernul Chinez avea un anumit control asupra armatei. Conștienți de risc, Hua și Ye au elaborat în secret un plan detaliat de „răpire”. În seara zilei de 6 octombrie 1976, fiecare membru al Guvernului Chinez a fost informat să participe la o sesiune de urgență a Biroului Politic. Sesiunea urma să aibă loc în Marea Sală a Poporului din Beijing. Deoarece urmau să fie discutate mai multe probleme importante, toți membrii Biroului Politic erau obligați să participe la sesiune. În acea zi, între orele 19:55 și 20:30, membrii ”Grupul celor patru” a venit în Marea Sală a Poporului. Unul câte unul, au fost reținuți de personalul militar imediat ce au trecut de uși în holul de la intrare. Totul s-a făcut cu o eficiență superbă. Fără focuri de armă, membrii Grupului celor patru și unii dintre asociații lor au fost capturați. Nici măcar nu au avut timp să strige după „ajutor”.
În aceeași noapte, Grupului celor patru și asociații lor au fost transportați la închisoarea Qincheng, o închisoare de maximă securitate situată în nord-vestul Beijingului. Tot în acea noapte, grupul Hua s-a întâlnit cu alți membri ai Biroului Politic și i-a informat că Grupului celor patru a fost arestat. Curând, au început denunțurile publice la adresa Grupului celor patru. În multe orașe din țară, mulți oameni s-au adunat pentru a sărbători arestarea Grupului celor patru. Procesul, însă, nu avea să înceapă decât patru ani mai târziu. Între arestarea Guvernului Chinei în octombrie 1976 și procesul lor formal în noiembrie 1980, peisajul politic al Chinei a suferit schimbări semnificative. În timp ce „dreapta” își consolida treptat puterea, influența Guvernului Chinei diminua rapid. În iulie 1977, liderul „dreapta” Deng Xiaoping a ajuns la putere. Un an mai târziu, a treia Plenară a Comitetului Central al celui de-al Unsprezecelea Congres Național al Partidului (NPCCC) a devenit un punct de cotitură în istoria modernă a Chinei. În Plenară, Partidul a pus capăt oficial Revoluției Culturale și ideologiei sale de luptă de clasă, proclamând „Cea de-a Patra Modernizare” ca obiectiv al său. La cea de-a Cincea sesiune a Congresului Național al Poporului din august și septembrie 1980, protejatul lui Deng, Zhao Ziang, a devenit prim-ministru. De asemenea, Congresul a autorizat înființarea unei „Echipe de Procurori Speciali”, precum și a două „Tribunale Speciale” pentru a judeca Guvernul Popular și asociații acestuia.
Apariția lui Xi la paradă nu transmite doar un mesaj străinilor; va semnala că el deține, fără îndoială, controlul asupra armatei – și va servi drept o reamintire a faptului că puterea în China depinde încă de puterea pe care o stabilește armata. În weekend, China a găzduit 20 de lideri străini la Tianjin pentru un summit al Organizației de Cooperare de la Shanghai (SCO), încercând să transmită un mesaj de unitate între aliații și partenerii săi, în contrast cu atacurile Statelor Unite asupra propriilor prieteni sub președintele Donald Trump. Doar aproximativ jumătate dintre liderii prezenți erau membri oficiali SCO; restul erau parteneri sau observatori. În afară de cei trei mari – China, India și Rusia – apartenența la SCO este îndreptată spre Asia Centrală. Președintele chinez Xi Jinping s-a întâlnit cu președintele rus Vladimir Putin, ambii lideri publicând declarații care au subliniat nedreptățile făcute de occident. Însă, în ciuda tuturor aplauzelor și a oportunităților foto, există încă o tensiune subadiacentă, între Rusia și China la SCO, neobservată decât de specialiștii în geopolitică. Pe lângă cooperarea economică, SCO organizează în mod regulat exerciții militare, de obicei etichetate drept eforturi antiteroriste. Un scop nedeclarat al acestor activități este repetiția pentru suprimarea rebeliunilor interne cu ajutorul forțelor străine – așa cum a făcut Rusia în Kazahstan în ianuarie 2022.
Atât China, cât și Rusia joacă rolul principal în aceste exerciții, Beijingul incluzând frecvent unități ale Poliției Armatei Populare, o forță paramilitară folosită în principal pentru represiunea internă. Dar înainte de 2022, Rusia era văzută ca principalul patron al securității pentru regiune – un statut pe care a încercat să-l mențină după prăbușirea Uniunii Sovietice – în timp ce rolul Chinei era în principal economic. Problema pentru Rusia este că China a devenit un garant de securitate mult mai plauzibil. De la invazia la scară largă a Ucrainei în februarie 2022, Rusia a petrecut trei ani și jumătate prinsă într-un război care trebuia să dureze săptămâni. Mai mult, Rusia s-a dovedit ineficientă în protejarea statul Armeniei de client al său, în timpul scurtului conflict al acestuia din urmă cu Azerbaidjanul în 2023. Deși intervenția Rusiei în Kazahstan din 2022 a avut succes, aceasta a afectat și imaginea publică a Moscovei în țară și Astana nu a arătat nicio recunoștință când Rusia a invadat Ucraina luna următoare, liderii kazahi au refuzat să recunoască revendicările teritoriale rusești în Ucraina. Autocrații din Asia Centrală sunt acum mult mai respectuoși față de nevoile Beijingului decât față de Moscova. În ciuda furiei publice cu privire la tratamentul aplicat musulmanilor din Xinjiang, statele din Asia Centrală și-au câștigat grațiile prin reprimarea activismului simpatizant cu uigurii, ceea ce a fost probabil un quid pro quo pentru eliberarea unora dintre cetățenii lor din lagărele de internare chineze. În schimb, aceleași state au abordat mult mai ușor activismul pro-ucrainean. China a încercat să vândă nu doar conexiuni economice, ci și garanții de supraveghere și securitate de-a lungul așa-numitei Centuri Economice a Drumului Mătăsii, rutele din Asia Centrală care fac parte din Inițiativa „Centura și Drumul” de la Beijing.
Totuși, capacitatea Chinei de a proteja alte state a fost relativ netestată în ultimele decenii – iar istoricul său cu partenerii și aliații săi este îndoielnic. Intervenția sa în Războiul din Coreea a fost esențială pentru salvarea Coreei de Nord, dar nu a reușit să-și protejeze „fratele de fier” Pakistanul în timpul războiului din Bangladesh din 1971; invazia Vietnamului în 1979 a fost o catastrofă ratată. Nimic din toate acestea nu înseamnă că o ruptură între China și Rusia este iminentă sau chiar probabilă, în ciuda fanteziilor despre aceasta care apar periodic la Washington. În întâlnirea sa cu Xi, Putin a descris relațiile Rusia-China ca fiind la un „nivel fără precedent”. Deși Rusia s-ar putea să nu se simtă confortabil ca partener minor în relație, deocamdată nu are opțiuni mai bune. Lăudând un acord privind conductele de gaze naturale, președintele rus Vladimir Putin a lăudat relația dintre Rusia și China aflată la un „nivel fără precedent” (după cum a spus el). Întâlnirile de la reuniune au reluat discuțiile despre o axă de autocrați care se asociază pentru a contracara ordinea mondială condusă de SUA și dominată de Occident – și despre ascensiunea continuă a Chinei. Alinierea celor două țări Rusia și China este una reală, strategică și semnificativă. Quenelle și Thibault de la Le Monde notează că „întâlnirile și declarațiile entuziaste dintre Putin și Xi au devenit rutină… Cei doi lideri se consultă în mod regulat cu privire la probleme majore, de exemplu, vorbind telefonic pe 8 august, înainte de întâlnirea lui Putin cu Trump în Alaska.” Nu există o alianță militară între cele două țări, dar Beijingul a ajutat Moscova în timpul războiului său împotriva Ucrainei, cumpărând petrol rusesc și, se pare, ajutând Rusia să-și satisfacă nevoile de drone de câmp de luptă. Acestea fiind spuse, parteneriatul cu Rusia costă China din punct de vedere diplomatic. Beijingul nu vrea să alieneze complet Occidentul, iar neliniștea Occidentului cu privire la invazia Rusiei în Ucraina este palpabilă.
Reporterii de la Le Monde scriu că parteneriatul are de suferit și în alte domenii: „În realitate, relația a stagnat din cauza lipsei de avânt și a ideilor noi. Comerțul cu China reprezintă 26% din comerțul exterior al Rusiei, dar comerțul cu Rusia reprezintă doar 3% din cel al Chinei.” În ceea ce privește parada militară de miercuri, The Economist analizează lista participanților, observând nu doar o alianță informală între Rusia și China, ci și o forță geopolitică pentru China în rivalitatea sa dintre superputeri cu SUA. „Lista invitaților este concepută pentru a etala influența diplomatică globală a Chinei”, scrie revista. China devine pe zi ce trece și o putere militară. Nu știm cât de pregătiți sunt militarii chinezi să folosească tehnica din dotare dar parada este un avertisment pe care puterea militară a Chinei o transmite. Pivotul Asia pe care SUA îl clamează din vremea lui Obama va fi în curând operațional. Europa rămâne cu ochii în soare dar ”entuziastă” ca se va organiza militar singură. Va putea? Nu știm. Vom vedea. Deocamdată va dau o declarație a unui om pe care-l iubiți (declaratia lui Emmanuel Macron la Beijing, în aprilie 2023, care arata modul corect de a se raporta la China): „Consider că dialogul cu China este esențial, deoarece noi, europenii din Uniunea Europeană, am greși dacă am lăsa exclusivitatea dialogului cu China altor europeni continentali, cum sunt rușii, și am accepta ca aceasta să fie singura cale de a interpreta evenimentele, de a înțelege jocul politic și de a propune opțiuni strategice”. Măi să fie!
