Uniunea Europeană a realizat ceva istoric. Au trecut cincizeci și cinci de ani între prima și a doua Pace de la Thorn, care, în 1466, a ratificat înfrângerea totală a Cavalerilor Teutoni care au luptat împotriva regelui polonez. Au fost necesare douăzeci și șase de ani fatidici și oribili de la Tratatul de la Versailles din 1919 până la Acordul de la Potsdam din 1945 pentru ca Germania să-și piardă dreptul la autodeterminare.
Aproximativ douăzeci și unu de ani au trecut între Primul și al Doilea Război al Opiului, pe care puterile coloniale europene le-au purtat în secolul al XIX-lea pentru a impune de facto cele mai brutale condiții comerciale coloniei lor chineze. Astăzi, Comisiei Europene i-au trebuit doar nouă luni pentru a-și declara propria capitulare necondiționată de două ori. În acest caz, nici măcar nu a fost nevoie de un război deschis. UE a capitulat în fața Chine și acum în fața Americii. Referitor la acordul cu America prim-ministrul francez Francois Bayrou a declarat că ”Este o zi sumbră când o alianță a popoarelor libere, reunite pentru a-și afirma valorile comune și pentru a-și apăra interesele comune, se resemnează cu supunerea”. Unii chiar au zis că este o ”zi neagră” (prim- ministrul belgian Bart De Wever). SUA și China sunt în fruntea unei serii de noi tehnologii, în timp ce UE își sărbătorește reglementările pentru o industrie a inteligenței artificiale care nici măcar nu există pe teritoriul european. Singurul răspuns al UE la disconfortul său este de a propune și mai multă centralizare și birocratizare a economiilor Europei, chiar dacă acesta este unul dintre lucrurile care sufocă prosperitatea Europei.
În orice altă situație, o astfel de înțelegere jalnică ar declanșa alarmele pentru oamenii care pierd. Dar pentru von der Leyen și cei de la Berlaymont, pare doar o altă zi la birou. „Am evitat ce e mai rău”, se asigură ei, fără a face nimic pentru a aborda problemele de fond dezvăluite. Ei încă îl văd pe Trump ca pe o aberație, mai degrabă decât ca pe un avertisment serios la adresa modului lor nedemocratic și lipsit de responsabilitate de a face politică. În realitate, victoria electorală a lui Trump reprezintă aceeași dinamică de nemulțumire a maselor față de politica elitelor care se manifestă în întreaga Europă. Îl ignoră pe propriul risc. Referitor la China decizia UE din 2024 a contat enorm. Mesajul de atunci era: având în vedere că nu mai suntem capabili să ne extindem pe piața internă chineză cu vehiculele noastre electrice și văzând că mașinile electrice accesibile „Made in China” Build Your Dreams (BYD) sunt pe cale să inunde propriile noastre piețe de consum, ar trebui cel puțin să ne protejăm piețele interne împotriva acestei concurențe copleșitoare. Această mișcare protecționistă spune multe despre poziția slăbită a Europei. În Strategia sa de la Lisabona, anunțată în 2000, UE își declarase ambiția de a deveni cea mai competitivă regiune economică din lume cu Germania la cârmă și cu gazul ieftin din Rusia. Organizația Mondială a Comerțului (OMC) și predecesoarea ei, Acordul General pentru Tarife și Comerț, au fost fondate de liderii occidentali pentru a crea o economie globalizată în numele corporațiilor transnaționale occidentale dominante și mai competitive.
Dar acum, este clar că situația se schimbă. China realizează ceea ce Uniunea Sovietică nu a reușit: să ajungă și să avanseze în lanțul valoric și în ierarhia diviziunii internaționale a muncii. Printre țările G8, China este astăzi ultimul apărător al OMC. Strategia de ieșire a Chinei din criza financiară globală, s-a concentrat pe planificarea strategică a electrificării economiei și crearea de campioni naționali printr-o politică industrială îndrăzneață, strategie care s-a dovedit mult superioară strategiei de „begger-thy neighbor” bazată pe austeritate, atât a Statelor Unite ale lui Barack Obama, cât și a UE din era crizei euro (în traducere „begger-thy neighbor”/ „a-ți cerși vecinul” se referă la o politică economică prin care o țară încearcă să-și îmbunătățească propria economie în detrimentul partenerilor săi comerciali; aceasta implică adesea măsuri protecționiste, cum ar fi tarifele vamale sau devalorizarea monedei; termenul evidențiază modul în care astfel de politici, deși potențial benefice pentru țara care le adoptă pe termen scurt, pot duce la consecințe negative pentru alții, putând declanșa măsuri de represalii și dăunând comerțului global). China a ieșit din criză ca un rival hipercompetitiv în domeniul tehnologiei avansate, ca o forță egală sau dominantă în multe tehnologii viitoare, de la inteligența artificială și Big Data la comunicațiile mobile 5G și 6G, și în special tehnologiile verzi Chiar și atunci când Occidentul și-a dat seama cât de hipercompetitivă era China, Bidenomics, precum și „Pactul Verde” al UE și politica economică a cancelarului german Olaf Scholz, au încercat să învingă Beijingul. Strategia de emulare nu a avut succes, mai ales în Europa.
Prima capitulare necondiționată a recunoscut acest lucru. Acum vine a doua capitulare necondiționată. Occidentalii, și în special europenii, nu mai sunt cei mai buni la brevete, mașini, eficiență economică, infrastructură publică funcțională, medalii olimpice sau satisfacție populară. Sper ca va aduceți aminte cum au reacționat elitele europene cu toată superioritatea după triumful lui Donald Trump din noiembrie 2024 (inclusiv unii din cei care sunt la conducere la București astăzi și care și-au șters postările jignitoare, din media, la adresa lui Trump-deși ele au rămas în briefingurile zilnice ale președintelui SUA). Presa europeană l-a ridiculizat. El distruge Statele Unite, distruge economia mondială, se spunea. Dar cine râde acum ultimul? Trump îi spune acum lui VDL „Săriți”, iar VDL întreabă ”Cât de sus?”. Capitularea necondiționată a venit cu un avertisment. După începerea războiului din Ucraina, țările europene din NATO și-au anunțat disponibilitatea de a investi 2% din PIB în armament în viitor. Trei ani mai târziu, se aplică brusc o țintă de 5%. De acum înainte, Germania va investi fiecare al doilea euro din bugetul federal pentru achiziționarea de arme și o infrastructură pentru pregătirea de război, în timp ce urmărește să construiască – așa cum a spus cancelarul Friedrich Merz – „cea mai puternică armată convențională din Europa”. Sigur, ne-am întors în perioada interbelică. Au existat noi evaluări ale riscurilor în spatele acestui lucru? Este Rusia brusc de 2,5 ori mai amenințătoare decât era după invazia Ucrainei? Bineînțeles că nu.
Dar în mod sigur pe măsură ce războiul continuă, Rusia își va consolida industria de apărare iar forțele armate vor deveni cu adevărat profesioniste. Logica este pe cât de banală pe atât de grăitoare: Trump a cerut 5%, deci europenii plătesc 5%. Ceea ce servește acest lucru este o diviziune transatlantică a muncii îndreptată împotriva Chinei. Având în vedere că segmente mari din cheltuielile pentru armament vor umple vistieria celor mai mari producători de armament, care întâmplător sunt americani, acest lucru echivalează cu un pachet major de stimulare militar-keynesiană – pentru Statele Unite (conceptul se referă la ideea centrală propusă de John Maynard Keynes conform căreia cererea agregată determină nivelul producției și ocupării forței de muncă într-o economie, cel puțin pe termen scurt). Mai mult, europenii i-au oferit astfel lui Trump șansa de a-și desfășura „încheierea de înțelegeri” în Japonia, Filipine, Australia și Noua Zeelandă, cerându-le să cheltuiască la fel de mult și să stimuleze și mai mult complexul militar-industrial american.
Înainte de acord toată lumea de la Bruxelles vorbea că s-ar putea presupune că, cu atâta bunăvoință și loialitate față de alianța transatlantică, europenii ar putea acum să obțină o „înțelegere” pozitivă cu Trump. Europeni nu au înțeles că el face „înțelegeri”, quid pro quo („Quid pro quo” este o expresie latină care înseamnă „ceva pentru ceva” sau „o favoare pentru o altă favoare”). În consecință, guvernul german a declarat că reînarmarea masivă va avea scopul de a-l potoli pe Trump în disputa comercială – și de a-l descuraja să impună tarife mari la import asupra UE. Acest lucru a fost anunțat de ministrul de externe, Johann Wadephul. Ce au făcut înainte de acord lideri din Europa? Merz, un transatlantist declarat, a călătorit în Statele Unite la începutul lunii iunie și a câștigat grațiile președintelui – care a amenințat cu război din Groenlanda până în Panama, a amenințat că vrea să anexeze Canada și a lansat război împotriva Iranului. Merz i-a oferit o crosă de golf specială și un certificat de naștere al bunicului german al lui Trump și a vorbit despre „buna relație” dintre cei doi bărbați. Fostul premier olandez Mark Rutte, astăzi secretar general al NATO, s-a remarcat și el ca fiind deosebit de servil într-un mesaj personal divulgat chiar de Trump. Cu toate acestea, dacă europenii sperau că manifestările lor de afecțiune vor fi reciproce, aceștia au fost curând dezamăgiți de această idee. În esență, „acordul” NATO a fost pur și simplu prevestirea celei de-a doua capitulații necondiționate, care a avut loc pe terenul de golf, nici măcar într-un loc propice diplomației oficiale, poate numai înțelegerilor speciale. Când Trump a sosit la Turnberry, Scoția, unde urma să se întâlnească cu președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a anunțat că întâlnirea va dura cel mult o oră. Avea și alte lucruri importante de făcut, cum ar fi câteva runde de golf. Întâlnirea a fost, de fapt, atât de scurtă, înainte ca Trump și von der Leyen să informeze presa despre acordul lor. Comisia Europeană angajase blocul comunitar să cheltuiască aproximativ 1 trilion de dolari pe arme. O parte dintre aceste arme urmează să fie oferite președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, în războiul său de autoapărare – și, din ce în ce mai mult, de recrutare forțată – care, totuși, se va încheia probabil cu dictarea termenilor păcii de către președintele rus, dacă trendul actual se menține.
În schimbul unor astfel de cadouri generoase oferite lui Trump de către oficialii UE, capitalul american poate exporta acum gratuit către Piața Comună Europeană – UE „și-a deschis porțile țărilor la tarif zero”, s-a lăudat Trump – în timp ce întreprinderile cu sediul în UE care doresc acces la piața internă a Statelor Unite trebuie să plătească taxe de import de 15%. Aceasta a fost „înțelegerea”. După ce a șters pe… cu von der Leyen, Trump a împărțit scena cu ea pentru a o anunța acordul, iar liderii UE au stat în picioare pentru o fotografie de presă cu cele mai largi zâmbete și cu toții (aproximativ cu toți) cu degetele mari în sus. În realitate, aceasta nu a fost deloc o înțelegere, ci „Declarația de Dependență” oficială a Europei. Trump, care nu se ferește niciodată de superlative, ar putea-o numi pe bună dreptate „cea mai mare dintre toate”. El impusese Europei… un fel de „tratat” la fel cu cel pe care puterile europene au obligat China să-l accepte după Războaiele Opiului! ”A bonne entendeur” sau pe românește „cine are urechi de auzit, să audă!”