După două isprăvi și jumătate (4-1 cu Croația, 4-2 cu Anglia și egal cu Franța), frumoșii noștri tineri fotbaliști, purtând echipament rupt dintr-o rază de soare, au ajuns să se ia la întrecere, într-o partidă semifinală de campionat european, cu trupa de „panzere” a nemților. Meci greu, căldură mare, emoții, dorință și speranțe.
Când în minutul 21, germanul de ocazie Amiri i-a trecut mingea pe la ureche lui Ionuț Radu, înscriind,1-0, am avut prima tresărire de teamă pentru ce va urma. Și asta fiindcă ai noștri jucaseră ca la carte! Peste șapte minute, îngerul delegat să se ocupe de fotbalul pământean îl îndeamnă pe Baumgartl să-l bușească de pământ pe Ianis Hagi, în careul lui Nubel. Și, cu un șut oleacă ezitant, pușcașul nostru, Pușcaș, vâră coțofana în plasă blondinului teuton. E 1-1, speranțele dau în foc, tribunele, în care s-au adunat vreo cincisprezece mii de români, exultă și-i încurajează pe „gălbiori”. Se joacă în viteză, cu schimburi de locuri, și iată că, doar cu un minut înainte ca primul mitan să-și dea suflarea, Ianis trimite o pasă de câteva zeci de metri spre Ivan, care face o centrare de zile mari. La capătul traiectoriei se afla impetuosul Pușcaș, care, cu o lovitură de cap, trimite balonul în plasă. Este 2-1, se intră la cabine, iar noi ne gândim cu bucurie la o felie de tort de ciocolată și la o sticlă de șampanie. Se iese la joc pentru partea a doua și, spre surprinderea noastră, „tricolorii” de 21 de ani se mișcă mai domol, nu cum ne învățaseră până atunci, iar germanii apasă pedala de accelerație, forfecându-ne apărarea, care mai dă și câte-un chix. Și, prin minutul 51, Ianis, venit să-i ajute pe cei ce aveau în fișa postului să protejeze poarta lui Ionuț Radu, îl agață de tricou și-l pune jos pe neamțul Dahoud. Arbitrul Grinfeld nu stă la discuție și arată punctul cu var, cu toate că, după cum am văzut eu, faultul, se pare, s-a întâmplat în afara careului. Waldschmidt înscrie în stânga portarului nostru, și tabela arată că echipele sunt la egalitate (2-2). Iar sperăm, numai că elevii lui Mirel Rădoi, obosiți și oleacă derutați, se lasă pe tânjală, permițându-le nemților să îi înghesuie în toloaca proprie. Antrenorul nostru face unele schimbări, dar ele nu revigorează cu nimic situația. Nepoții teutonilor prind curaj și se reped cu trotinetele (electrice!) pe gazonul nostru, ratează de câteva ori ocazii rarisime, dau și vreo două chifle și, când mai era puțină vreme până la sfârșitul jocului, ce ar fi dus la prelungiri, Waldschmidt trimite mingea, primită dintr-o pasă scurtă a lui Amiri, exact în plasa porții de care era prins un tricolor. E 3-2, mare lucru pare să nu se mai petreacă, ai noștri arată resemnați, dau din colț în colț, iar germanii profită de ce văd și mai marchează prin Amiri, obligând tabela de marcaj să se modifice iarăși. E 4-2 pentru elevii lui Stefan Kuntz, „gălbiorii” noștri se prăbușesc pe iarba încinsă, românii din tribune tac mâlc, iar Mirel îi strânge în brațe, ca un tată grijuliu, pe cei aflați în preajma lui. E tristețe mare, curg lacrimi de neputință, se rup lanțurile de speranțe, iar adversarii noștri joacă un fel de horă a bucuriei, care seamănă mai mult a vals! Noi, cei din fața televizorului, dăm din cap nemulțumiți, dar, până la urmă, trebuie să recunoaștem că, în pofida acestei înfrângeri, băieții noștri au fost minunați! Bravo lor! *În semifinala cealaltă, Spania a făcut instrucție cu „cocoșeii galici”, învingându-i cu scorul de 4-1! Așadar, finala va fi jucată de Germania și Spania. „Ursul și mangusta”, îmi spune prietenul și vecinul meu Șomârlie, care îi iubește pe iberici de când a fost la cules de căpșune!
P.S.1 Duminică seară, cele două finaliste (Spania și Germania) s-au întâlnit, nerăbdătoare să câștige trofeul european. În urma unui joc foarte bun, în care au dominat copios, ibericii au câștigat cu scorul de 2-1, dovedind că alcătuiesc o echipă remarcabilă. Nemții nu au putut face față acțiunilor în viteză și bine gândite ale spaniolilor, în ciuda eforturilor depuse.
P.S. 2 Neostoitul americanofil în exces, lucrător la o televiziune de top, constănțeanul Radu Tudor, într-una dintre emisiunile sale ținute la timp de seară și-a dat cu părerea, cu tentă de reproș, cum că marele scriitor și rege al pamfletului Eugen Barbu, cică, l-ar fi luat la rost în revista „Săptămâna”, al cărei redactor-șef era, pe Gică Hagi. Mă întreb de unde o așa invenție, atâta vreme cât, prin anii când marele fotbalist juca în țară, actualul televizionist avea fro zece-doișpe anișori, vârstă, cam crudă, la care nu prea cred că își arunca privirea în revista cu pricina?! Chiar așa, ne urcăm pe unele statui ca să ne vadă mai bine lumea? Hm!
