Pornind de la acest îndemn „mobilizator” al anilor când mai tot românul juca la Pronosport, am dat curs rugăminților câtorva investitori care urmăreau obținerea unei patalamale vizând dreptul durării unei baze sportive (acum, la acest început de eră a sedentarismului) în folosul amatorilor de mișcare, și am pus la cale, convins de acești domni dispuși să cheltuiască destule carboave pe modernizarea unei toloace, să descalec (mai nou, din pricini de aglomerație stradală, umblu cu bicicleta sau trotineta) la înalta poartă a Primăriei Sectorului 4, unde tronează ca mare edil un fost mânuitor de clești ursiți să scoată dinții betegiți de nesuferitele carii.
Așadar, pun vehiculul luat în custodie pe girul telefonului și intru pe ușa păzită de doi cerberi în uniformă de pază locală, care îmi barează drumul și-mi cer lămuriri foarte precise legate de scopul apariției mele în arealul supravegheat de ei. Reușesc cu greu să mă sustrag unor răspunsuri amănunțite și să nu le destăinui lor ce mă mână la domnul primar, așa că primesc interzis! Oprit de ei, dacă văd că nu pot ajunge la Înălțimea Sa, cer timid să merg la secretara edilului, cu nădejdea că persoana „factotum” dintr-o primărie mi-ar facilita întâlnirea cu șeful suprem. Spre uimirea mea, de om ce se crede într-o țară democrată, nu mi se dă nicio șansă de a o contacta pe distinsa doamnă. În urma rugăminților, unul dintre cerberi se înduioșează și, oftând, pleacă spre inaccesibilul, pentru muritorii de rând, birou. După vreun sfert de oră, când îmi pierdusem răbdarea, dar îmi flutura în suflet spaima că respectiva solie va fi pățit ceva pe scările babilonicului edificiu de lângă fostul Bingo, de nu se mai întoarce, iată că apare, și cu un ton de comandant de pluton îmi spune să aștept că va veni cineva cu care să lămuresc scopul vizitei.
După ceva timp, cam cât duhănește un fumător trei țigări, apare o tânără duduie abordând un zâmbet fals, care mă poftește cu gesturi elegante să iau loc. Ședem amândoi pe o canapea cu miros de gaz lampant. Distinsa făptură, înfășurată într-o aură de sirenă precum cele din… odiseea lui Ulise, mă iscodește cu insistență. Eu nu cedez farmecelor, cu toate că nu m-am legat ca nefericitul stăpân al lui Argus, și mă încăpățânez să cer o întâlnire, față în față, cu domnul primar. După multe dialogări, aflând, spre rușinoasa mea laudă, că sunt și eu medic precum șeful său, fost primar și senator, dânsa se înmoaie și cedează asigurându-mă că îmi va obține o întrevedere cu „cezarul” acestei șesimi din pământurile pe care, hăt, în negura timpului, și-a așezat târla Ciobanul Bucur. După un schimb de numere de telefon, plec mulțumit, fluierând pe stradă frumoasa melodie (dedicată acestei nonșalante acțiuni) a compozitorului Vasile Veselovschi, purtând totodată în urechi „cântecul” promițător al falsei sirene. Trec zilele, trec și eu, vorba cântecului ce a invadat petrecerile de pe pământul patriei cu ani în urmă prin vocea regretatului Nelu Ploieșteanu, iar domnița cea zâmbitoare și plină de promisiuni nu dă niciun semn. În disperare de cauză, o caut la telemobil.
De ce mi-era teamă însă n-am scăpat; cum era de așteptat, nu răspunde de îndată, dar mai apoi, mulțumesc Cerului, mă sună. Aflu cu tristețe că edilul-șef este bolnav, „răcit”, și ar sta carantinat pe propria-i bătătură pentru a scăpa de betegeală, dar cum se face bine voi avea bucuria să-l întâlnesc. După două săptămâni de liniște și așteptare, formez numărul tinerei consiliere; îmi răspunde prompt, dar tot atât de prompt îmi zice că domnul primar este foarte ocupat și nu mă poate primi, și, dacă doresc ceva de la dânsul, să-i destăinui dumneaei, urmând să îi transmită doleanța mea dumnealui, apoi ea mie răspunsul lui, așadar precum la jocul elevilor din școala elementară „Telefonul fără fir”! Eu nu și nu, vreau la edil, iar ea, cu clipiri dese, îmi explică tranșant că personajul la care vreau să ajung e tare ocupat, are multe de făcut în sectorul cu pricina, așa că nu rămâne decât varianta… telefonului fără fir! Eu mă întristez, mă și enervez amintindu-mi că și eu am fost primar vreo cincisprezece ani și la mine intrau oamenii ca la gurile metroului, sau precum „ciurdele” de mașini ce tranzitează Pasajul Unirii, obiectiv reabilitat de curând sub supravegherea domnului edil.
Bănuiesc însă că în perioada aia dânsul n-a fost suficient de vigilent la treaba muncitorilor, întrucât aceștia și-au făcut datoria cam în dorul lelii, altfel nu s-ar fi ajuns la întâmplările nefericite despre care a aflat o lume întreagă, și anume că autobuzele și camioanele se izbesc și își pierd acoperișurile de necomplezența tavanului acelui pasaj. Probabil, din atâta treabă pe teren, sau poate a fost răcit, mult-ocupatul edil n-a observat că lucrătorii au scurtat înălțimea acestuia! Rămânând cu buza umflată, m-am gândit că ar trebui să-l aștept pe inabordabilul ales al cetățenilor cu noaptea în cap la poarta păzită cu sârg de cei doi cerberi, dar mi-e teamă că, în loc să mă asculte, poate mă refuză și-mi dă un picior în gură, ca după ce n-o mai fi primar, că doar nimeni n-a moștenit Pământul, să mă aștepte și primi la cabinetul de dentist (măcar acolo) să-mi pună dinții căzuți! După toată tevatura, totul pare bine, vorba lui Mălăiele din scheciul ăla în care șefului său i-au ars casa, grajdul, șira de paie și toate acareturile. Pe mine mă frământă însă neîmplinirea dorinței generoșilor finanțatori, care doreau să construiască o bază sportivă modernă, pe banii lor, în Sectorul 4! Din păcate, din pricina acestui primar certat cu democrația și îmbuibat de intoleranță, împăunat peste măsură, s-a dus pe apa sâmbetei generosul mesaj „Şi Ilie face sport”! Nădăjduiesc că acest pamflet nu-l va scoate din sărite, ci îl va face mai prietenos pe neprimitorul primar!
*Revenind la ale noastre, sâmbătă, în Andorra, naționala României a întâlnit echipa reprezentativă a celor 85.000 de locuitori ai tărâmului situat la poalele Pirineilor, între Franța și Spania. Edi Iordănescu a debutat în calificările pentru Campionatul European 2024 cu dreptul, trupa alcătuită de el câștigând cu 2-0. Scorul putea fi mai mare, dar băieții în galben au ratat câteva ocazii, iar în mitanul al doilea, chit că gazdele au rămas în zece jucători, s-au lăsat oleacă pe tânjală. Dar, oricum, e bine! O observație aș avea totuși: dacă l-am înțeles pe Iordănescu junior de ce nu l-a inclus în lot pe Hagi cel mic, nu același lucru pot zice și despre faptul că l-a ușuit pe A. Ivan, golgheterul Craiovei, un fotbalist valoros, capabil să schimbe rezultatul unui meci. Cauza, cică, ar fi o neînțelegere între ei! Păi? Al doilea meci al preliminariilor se va disputa diseară, cu Belarus. Așadar, succes „tricolorilor”!
@ Dacă este normal ca lucrătorii din mass-media sportivă să cotizeze financiar pentru susținerea fenomenului despre care se exprimă și le oferă obiectul muncii și chiar și aceia care se recomandă șefi de galerii, suportei susținători ai cluburilor, așa cum și cei de la Dinamo au cotizat o perioadă pentru susținerea echipei de fotbal, deci cotizații de membrii de galerii și de ziariști, jurnaliști de sport, ?
@ Deci , sunteți de părere că și mass-media sportivă „profesionistă”, care nu mai reprezintă împreună cu sportul un element de construire a cultului personalității dictatorului Ceaușescu, cu „condeeri” precum, Ioan Chirilă, Fănuș Neagu, Cristian Țopescu, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Dan Claudiu Tănăsescu, este firesc să fie autorizată, cu evaluari și să plătească taxe de funcționare, pe domenii de activitate, fotbal, handbal, atletism, tenis, tir, sporturi nautice, etc., din care să fie finanțat sportul profesionist care le dă de lucru ca ziariști și jurnaliști profesioniști, ?
@ Probabil că la mass-media ar fi interesant de observat, despre condițiile de obiectivitate stabilitite prin codul deontologic și prin legile de funcționare, care dintre ziariști, jurnaliști virează cota stabilită din impozitul pe salarii către echipe sportive, cluburi și atitudinile acestora de prezentare a competițiilor sportive unde au dat banii din impozitul pe salarii, unor echipe, cluburi, ?