În așteptarea minunilor Sfântului Sisoe!

Roși de grija echipei naționale, programată să dispute sâmbăta trecută primul meci din Liga Națiunilor, Grupa B3, împotriva Muntenegrului, cei doi corifei din Federația de Fotbal, președintele Răzvan Burleanu și țuțărul său, Mihai Stoichiță, au aterizat în tribunele stadionului Gradski din Podgorica, scurt popas după o vâjâială la Londra, unde au asistat la partida dintre Argentina și Italia (3-0). „Finalissima” (competiție care opune cele două campioane continentale) de pe Wembley le-a plăcut la nebunie, Palatul Buckingham era strălucitor, pregătit pentru Jubileul de Platină al reginei, deci optimismul perechii nedespărțite la mai toate deplasările atingea cerul! Astfel că, aflați încă sub influența figurilor de ceară de la Muzeul Madame Tussauds, cei doi au privit fotbaliștii mioritici la antrenamentul de acomodare de vineri seară, și li s-au părut… aproape vii! Morți de jenă au avut motive să fie a doua zi! Toți, de la șefii cei mari, până la ultimul… chiricheș!

Dar să detaliem. Meciul se anunța greu din perspectiva faptului că erau bine cunoscute ambiția și dăruirea muntenegrenilor, lucru ce l-a determinat pe Edi Iordănescu să își ia oarece măsuri de precauție, între acestea fiind alcătuirea unei echipe cu jucători apreciați ca mai rapizi și mai ofensivi. Împins de duhul speranței, selecționerul și-a propus ca după încheierea meciurilor tur-retur din grupă, cu Muntenegru, Bosnia-Herțegovina și Finlanda, naționala României să ocupe unul dintre primele două locuri, rezultat ce ar califica-o la Campionatul European 2024. Doar că sâmbătă, din păcate, alde Chiricheș n-au prea avut chef să presteze oleacă de fotbal pe gazonul din Podgorica, jocul lor semănând mai degrabă cu un fel de tango lent, lenevos, practicat de niște ologi. Cum poți califica o formație care timp de nouăzeci de minute nu reușește să tragă un șut pe spațiul porții adverse?! Ce să spui despre niște jucători care nu sunt în stare să lege trei pase, care pierd toate duelurile și care clachează în fața adversarului, lăsându-l să-și facă mendrele cu mingea?!

Rezultatul: două goluri primite ca în curtea școlii. Primul, o centrare, pasă înapoi cu capul și… gol (înscris de Mugosa, în minutul 66). Iar al doilea poate fi trecut în analele gafelor echipei naționale, marcat de prostia lui Chiricheș, care, în loc să arunce balonul te miri unde, crezându-se, în imaginația sa produsă de creieru-i fără circumvoluțiuni, holograma lui Messi, a încercat să dribleze adversarul, dar a pierdut mingea și s-a făcut… 2-0! Sâmbătă am văzut, din păcate, o trupă de ciuciubați lenevoși ca vai de mama lor, fără vlagă, fără orientare și fără vreun pic din dăruirea ce ar trebui să caracterizeze un fotbalist selecționat în echipa națională. Unde au fost incursiunile lui Ivan și Mihăilă, de ce s-au dezintegrat fazele ce ar fi trebuit legate de mijlocași, dar mai ales în ce jalnică echipă apărătorii dau mingea la adversari? Întreb toate astea, retoric, desigur, întrucât aceste surogate de fotbaliști au rămas de multe ori cu gura căscată, părând străini în propria lor viață, umiliți în fața harnicilor muntenegreni. Aceștia au jucat așa cum trebuie, în forță, atacând orice minge, exploatând marginile terenului și pasând atât cât au avut nevoie. Văzându-i cât de lamentabil s-au prezentat acești fotbaliști închipuiți, mai că l-aș absolvi pe Edi Iordănescu de vină, fiindcă nu are cu cine alcătui o echipă cât de cât competitivă.

Că de unde nu e, nici Dumnezeu nu-ți dă! Sau, cum zic unii, din… nisip nu poți împleti bici! Câțiva microbiști, prieteni de-ai mei, încă mai cred în refacerea orgoliului jucătorilor, cu totul absent în primul meci, și fiindcă mai sunt partide de disputat mă îndeamnă să nu disper și să nu arunc la gunoi plaivazul cu care scriu despre fotbal, ci să aștept un reviriment ce s-ar putea ivi în viitor. Hm, să dea Domnul! La urma urmei, orice se poate întâmpla, chiar și minunile Sfântului Sisoe, pe care le așteptăm! *Un exemplu pentru tinerii noștri fotbaliști blazați și lipsiți de ambiție îl poate constitui admirabilul tenisman Rafael Nadal, care la 36 de ani, cu un palmares aproape de neegalat (22 de titluri de Grand Slam), se „bate” până la epuizare cu adversari ce au puțin peste jumătatea vârstei lui. Nu contează pentru el că transpiră (la propriu) peste trei ore pe teren, vreme în care sudoarea generată de efort îl face să arate ca scos de sub duș, „uită”, odată ieșit în arenă, de durerea de la piciorul afectat de sindromul Muller-Weiss, nu se lasă „deturnat” din drumul spre victorie nici atunci când adversarul conduce cu 6-2 în tie-break (ca în semifinala cu Zverev, de la Roland Garros), câștigând cu 10-8, după 91 de minute! Cam cât un meci de fotbal, doar că se sfârșea un singur set! Şi nu doar performanțele lui de excepție le-am vrut subliniate, îmbogățite alaltăieri cu al paisprezecelea titlu de campion la Openul francez, ci mai ales modestia și seriozitatea lui, munca, ambiția și dăruirea. Un sportiv exemplar, domnilor fotbaliști de „națională”!