Joi, la ora când mai toți românii sting lumina și pun capul pe pernă spre a visa… castele în Spania ‒ la Reykjavik, echipa noastră națională a disputat meciul de baraj pentru calificarea la Turneul final al Campionatului European, împotriva Islandei, o țară alcătuită din câteva insule aruncate de Dumnezeu la doi pași de cercul polar.
Se spune că, hăt, în negura timpului, o mână de vikingi, umblând după ale gurii, au debarcat acolo și, mângâiați de Curentul Golfului (englezii îi spun Gulf Stream), și-au așezat rosturile traiului printre stâncile mai mereu geluite de gheață. Din temerarii aceștia s-a născut poporul islandez, cel care a ajuns în zilele noastre să numere vreo trei sute și ceva de mii de suflete ce poartă, în cea mai mare parte, nume încheiate cu „sson” (fiu), semn că fiecare dintre ei are un strămoș demn de amintit. Fiind ei, islandezii, ca număr, cam cât un sector bucureștean, împrăștiați trei muritori pe un kilometru pătrat, iar ai noștri reprezentând vreo nouăsprezece milioane și jumătate de cetățeni, am gândit că o să le facem destul de ușor beleaua acestor crescători de ovine și pescari prin tradiție.
Ce naiba, doar unde-s mulți puterea crește! Și, cugetând astfel, s-a pornit meciul. Noi, românași încrezători, cu berica în față și cu masca la îndemână, că dacă e să dea ai noștri gol să ieșim în stradă și să țipăm de bucurie, chit că ne pândește Covidul precum păianjenul la ușa pivniței, trituram alene alune americane în așteptarea irefutabilei izbânzi! Dar ce să vezi? „Ssonii” ăia băgau cărbuni la greu, iar băieții lui Mirel Rădoi dăduseră-n paloare ‒ de credeai că și-au dat fețele cu baiț ‒ din pricină că nu se lipeau mai deloc de „buclucașă”! Și cât ai zice pește, fiul lui Sigurd, Gylfi Sigurdsson, în minutele 16 și 34, i-a băgat două cocoloașe în pâinea consumată de ani buni în poarta României, în calitate de goalkeeper, orfanului de noroc Tătărușanu!
Enervat la culme, vecinul meu Șomârlie, cel care nu deține televizor (pe motiv că, dacă tot am eu, „ce rost mai are să dea el banii pe mijlocul tehnic ajuns doar de făcut politică și de certuri între panarame”!) și nici cunoștințe despre grafia numelor străine, m-a întrebat: „Vărule, oare Gylfi ăsta de ne-a dat golurile, nu cumva are același nume cu cățelul ăla blând din poveste, Goofi? Dacă e așa, ăsta e frun frate vitreg de-al ăluia, căci bag de seamă că-i un câine rău!”. Dar să-l lăsăm pe împătimitul microbist cu gândurile lui, și să trecem la oile… ce cresc pe coclaurile islandeze. Așadar, primul mitan s-a încheiat cu 2-0 pentru ei, noi neajungând să tragem un șut pe poarta Halldorssonului! Într-a doua, cu Hagi cel mic, Pușcaș și Iancu, am mai atins de câteva ori balonul, dar… geaba! Cu oarece șansă, în minutul 63, Maxim a înscris din unsprezece metri, în urma deciziei VAR-ului, care l-a ginit pe R. Sigurdsson, altul decât cel confundat de prietenul meu cu cățelul din desenele animate, că i-a cârpit un cot în meclă bursucelului clujean Burcă!
Timpul trece, leafa antrenorului insular merge (meritat), iar noi mai încercăm de vreo două ori să egalăm, dar apărarea islandezilor e precum zidul chinezesc, pe care nici măcar timpul nu l-a putut învinge! Diferența de abordare dintre cele două „combatante” a fost atât de mare, încât comentariile devin de prisos. În timp ce pasele alor noștri ajungeau mai toate la adversar, fiii tundrei au dovedit o tehnică aproape desăvârșită. Și când te gândești că un jucător islandez reprezintă doar 32.454 de cetățeni insulari, iar unul de-al nostru poate fi ales din 1.764.545, îți vine să dai cu căciula în câini! Chiar și în alde Goofi! *A doua zi, în Ucraina, Adrian Mutu, pe post de antrenor, și unsprezece jucători ce s-au dovedit muți au dat ghelă în meciul prin al cărui rezultat speram ca echipa României să se apropie de danezii cocoțați pe primul loc în Grupa 8 a preliminariilor Euro U21.
Numai că nu a fost așa, întrucât fotbaliștii antrenați de Mutu n-au arătat mai nimic, jucând cu frică de parcă văzuseră ursul! Ucrainenii au câștigat cu 1-0, dar cu un gol mincinos, arbitrul kazah Atazhanov Furkat i-a furat pe români, indicând o lovitură de la 11 metri la o cădere teatrală a lui Tsitaishvili, așa cum făcea uneori Lăcătuș, când se arunca în careul advers ca în bazinul poloiștilor! Spre diferență de Rădoi, care și-a pus cenușă în cap din pricina insuccesului de la Reykjavik, Mutu s-a declarat mulțumit, afirmând cu aplomb, neîncurcat de rezultatul negativ: „Băieții au dat totul, au dat sută la sută, vreau să-i felicit, chiar au jucat cu inima”. Noi credem că era mai bine să fi jucat cu… picioarele! Era mai… pe fișa postului! *Lăsând uitării, că n-avem ce face, „ghinionul” de joi al tricolorilor, ne-am reluat duminică locurile în jilțuri, spre a urmări partida „fețelor palide” cu Norvegia, disputată în cadrul Ligii Națiunilor. Măiculiță, ce văzurăm fu de speriat găinile, vorba lui Nea Mărin! Alde Iancu, crezându-se probabil la o miuță în curtea școlii, au tras targa pe uscat frecând menta, au bănănăit de colo-colo alergând haotic și steril după impetuoșii norvegieni care au învins cu 4-0.
Prin ce au… țesut pe teren, nordicii au etalat o demonstrație de fotbal, o lecție importantă, de luat în seamă, pentru tânărul antrenor Mirel Rădoi, despre care mai tot românul spune că nu are ce căuta în postura de selecționer al naționalei. Singurii care au părerea că băiatul acesta este neprețuit sunt îmbuibații de la FRF, în frunte cu biciclistul Răzvan Burleanu, cel votat și revotat mai ales de conducătorii cluburilor din ligile inferioare, unii dintre ei neavând habar cum se alintă mingea de fotbal, dar primind, pentru echipele lor, câte un tain substanțial de la acest președinte absolvent al facultății de partid! Cum noi nu avem cum să-i cerem demisia, nădăjduim că, în sfârșit, după boțirea blazonului fotbalului românesc, greu de îndreptat, de care se face vinovat, va catadicsi să comită un gest cavaleresc, un metaforic harakiri, anunțându-și chiar el retragerea!
