Mai mult decât lăudabilă fapta unor publicații, chiar și televiziuni, de a desfășura, acum, la început de an 2020, o adevărată campanie de readucere în memoria neîmblânziților și năbădăioșilor microbiști valoarea de excepție a unuia dintre cei mai mari fotbaliști pe care i-a avut România.
Este vorba despre talentatul vrăjitor al balonului Liță Dumitru, ajuns, în data de 2 ianuarie, la întregirea vârstei de 70 de ani. Născut într-o localitate înfiptă în coasta capitalei, satul Roșu, Liță s-a remarcat mai întâi la Rapid, apoi la Steaua, având 57 de selecții la echipa națională, ajungând să fie considerat ‒ chiar și de unii dintre colegii săi ‒ cel mai mare jucător de la noi, un neîntrecut îmblânzitor al „buclucașei”. Mulți au apreciat că el a fost fotbalistul complet, care a impresionat prin talentu-i excepțional, tenacitate și dăruire, peste care Dumnezeu a așezat calitățile unui fachir: abilitate, anticipație, iuțeală! Însușiri prin care a dăruit publicului, ani la rând, spectacol, încununat adesea și cu o deplină satisfacție a reușitei. A dobândit prin talentul său nu doar iubirea fanilor, ci și respectul și aprecierea colegilor de breaslă. Astfel, Iosif Rotariu l-a considerat „un zeu” al fotbalului, iar Gică Hagi afirma fără reținere că Dumitru a fost „idolul” său! Liță a trăit momente memorabile: a jucat împotriva celui mai mare fotbalist al lumii, Pele (în meciul cu Brazilia din cadrul Campionatului Mondial desfășurat în Mexic, în anul 1970), despre al cărui comportament a avut a spune și lucruri deloc lăudabile, căci „perla neagră” l-a scuipat, l-a înjurat și l-a lovit peste picioare ori de câte ori se confruntau în joc! În schimb, întâlnirea cu Johan Cruyff, alt inegalabil jucător, o descrie ca fiind una uimitoare; nu s-a sfiit să sublinieze calitățile de excepție ale olandezului, considerându-l imposibil de anihilat, căci i-a scos sufletul în meci, el, Liță, nereușind să-i ia mingea nici măcar o dată în cele nouăzeci de minute! Același lucru mi-a mărturisit despre Cruyff și alt jucător al echipei naționale, Teo Anghelini, care spunea că olandezul „zbura” cu mingea pe lângă ei, neputând fi acroșat și cu atât mai puțin deposedat. Jucând o perioadă bună la Steaua, Ion Dumitru, alintat Liță de către suporteri, a câștigat cu echipa din Ghencea două titluri de campion și două Cupe ale României. El ar trebui să fie considerat, alături de Duckadam și Lăcătuș, una dintre legendele clubului, dar, din păcate, acum pe terenurile din Drumul Taberei s-a așternut… ceața, pe care am dori-o ridicată cât mai curând. Spre regretul nostru, acest mare fotbalist, care ne-a fermecat ani de zile prin jocul său magic, trăiește la celălalt capăt al lumii, în America, unde învață copiii din Lumea Nouă tainele acestui sport care a subjugat suflarea mapamondului! *Dar în fotbalul nostru au mai fost câțiva… fachiri! Nu-l pot uita pe Gicu Dobrin, care lua mingea din propriul careu și se ducea cu ea, în slalom printre adversari, până în poarta adversă, fără să-l poată opri cineva! Apoi, Ilie Balaci, „minunea blondă” a Craiovei, aflat în aceeași galerie a fachirilor balonului rotund. Păcat că desele accidentări i-au curmat prea devreme posibilitatea să-și dovedească plenar calitățile. Un alt magician al mingii a fost Gică Hagi, acest machedon cu voință de fier, al cărui șut nimicitor îi umilea pe portarii ce-i stăteau în față. Constănțeanul avea niște derutante ruperi de ritm, care-i dezorientau cu totul pe adversari, provocându-le reacții întârziate și adesea inutile. Într-un exces de admirație, presa l-a numit „rege”, dar el, cu modestia pe care o are în suflet, nu se împăunează, cum poate alții ar face-o. Sper să nu greșesc dacă în această lojă memorială îl strecor și pe Constantin Budescu, fotbalist care încă joacă. Din păcate, acesta nu are ambiția pe care au avut-o cei amintiți mai sus, ci doar un talent rar întâlnit, care, etalat ceva mai des, l-ar putea aduce și pe el în rândul fachirilor din fotbalul românesc. Spun asta fiindcă am avut ocazia să văd câteva execuții reușite de el care păreau să contrazică legile traiectoriei și ale gravitației! Încă mai sper ca aceste… momente de magie să nu rămână doar flori răzlețe într-o primăvară aridă!
P.S. Nu l-am plasat pe Liță Dumitru pe primul loc din pricină că am fost buni prieteni, ci pentru calitățile lui de excepție. Cert este că el a fost un fotbalist complet, care și-a onorat cu generozitate daniile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Dar să nu credeți că Liță era rupt de tumultul vieții și de exuberanța vârstei. Odată, de o zi importantă, i-am invitat la masă pe câțiva dintre bunii mei prieteni, între care Ștefan Bănică senior, fratele acestuia, Nicu, care, în ciuda faptului că era de meserie bijutier, avea un talent actoricesc uimitor, Fănuș Neagu și Ion Băieșu. I-am spus, într-o doară, și lui Liță să vină, dar, știindu-l în cantonament, n-am crezut că va apărea. Și, stupoare, pe la zece seara, însoțit de câțiva lăutari, a apărut, zicând că a tulit-o doar pentru o oră din camera de hotel unde era cantonat. Cheful s-a încins, iar orele au trecut cu repeziciune, așa că Liță a plecat abia în zori. În ziua aia, Steaua trebuia să joace la Iași. „O s-o cam bâlbâi”, i-a spus Fănuș. Liță i-a zâmbit și, cu o încredere ușor sfidătoare, l-a contrazis: „Nea Fane, dau și-un gol!”. Nu lungesc vorba. Pe un teren desfundat, numai noroi, Liță, aflat în careul ieșenilor, a primit mingea, și din cădere a marcat golul promis! „Meserie, măi nene!”, a sărit în sus, mai-mai să dărâme televizorul, Ștefan Bănică. Da, ăsta era Liță!
