Arena plângerii

Demult, prin anii ’50, mai-marii acelor vremuri au hotărât ca la București, cam pe locul unde se țineau bâlciurile de vară, să se dureze un stadion mare, unde echipele de fotbal și rugby să joace sub privirile cât mai multor spectatori, cărora li se rezervaseră 60.120 de locuri. Imensa arenă a fost botezată, în cinstea zilei naționale de atunci, Stadionul „23 August”. După 1990, edificiul s-a numit Stadionul Național, iar mai apoi Stadionul Național „Lia Manoliu” (1998). Popularitatea de care se bucura fotbalul, mai ales, justifica întru totul capacitatea tribunelor, cele mai importante meciuri disputându-se pe acest stadion, de obicei în cuplaje, iar mulțimea de microbiști adesea depășea numărul locurilor. Îmi amintesc de cuplajul din martie 1985, când la întâlnirile Steaua-Rapid (2-0) și Sportul Studențesc-Dinamo (2-1) au asistat nu mai puțin de 100.000 de spectatori!

Dar mai mereu prezența era în jur de 75.000-80.000 de iubitori ai spectacolului sportiv. Și la un meci de rugby, disputat între România și Franța, în mai 1957, au fost în tribune, claie peste grămadă,100.000 de privitori. Așadar, pe stadionul din Strada Maior Coravu, unde își avea intrarea principală, se desfășurau meciuri de fotbal, de rugby, și uneori se organizau întreceri de atletism. Sigur, în ziua de 23 august, arena găzduia (datorită capacității sale) și spectacolul omagial, nelipsit în epocă, dar și finalele Daciadelor, competiție pentru amatori, din care însă mai răsăreau și sportivi de performanță. Ce vreau să subliniez este că rostul acestui stadion a fost, în primul rând, acela de a găzdui competiții sportive cu largă participare, și nu niște șușe prăfuite semănând cu un fel de chermeze, cum se întâmplă astăzi. În 2007, bătrânul și încăpătorul oval de beton a fost demolat, și în locul lui s-a construit unul nou, Arena Națională, complex terminat în 2009, care deține (doar) 55.000 de locuri și care a costat peste 250.000.000 de euro! În schimb, a fost îmbogățit cu spații pentru VIP-uri, unde invitații pot primi, în lojile respective, mâncăruri alese și băuturi fine. Edificiul mai este dotat cu un acoperiș retractabil, care de multe ori nu prea funcționează, cu locuri de parcare pentru cei apropiați organizatorilor și gazon modern despre care nu prea știm de ce se tot înlocuiește, având în vedere că pe el nu se mai desfășoară meciuri. În schimb, pe iarba udată și îngrijită se țin tot felul de spectacole, adesea fără rost, dacă luăm în calcul urmările uneori de-a dreptul dezastruoase.

Şi nu mă refer doar la distrugerea gazonului și a unor elemente din construcție, ci mai ales la promovarea unor practici dezumanizante, din care nu lipsește consumul de băuturi alcoolice și de droguri! Nu mai departe săptămâna trecută, în incinta Arenei Naționale s-a desfășurat un așa-zis concert, Saga Festival, în timpul căruia unii tineri, veniți să se distreze „până în pânzele albe”, au consumat droguri, ajungând prin spitale. Dramatic a fost că unul dintre ei, furat de substanțele halucinogene, a ingurgitat mai multe doze din „praful morții”, decedând! Așa a ajuns acest nou stadion, dintr-o arenă sportivă, o… arenă a plângerii! Păcat! *Marțea trecută, „tricolorii” au susținut al doilea meci din cadrul Ligii Națiunilor, în deplasare, cu Bosnia-Herțegovina. În pofida alcătuirii unei echipe mult schimbate (șapte înlocuiri), în care Edi Iordănescu își pusese speranțe de izbândă, fotbaliștii noștri au pierdut cu scorul de 1-0, plasând naționala României pe ultimul loc al grupei, cu zero puncte. Tânărul antrenor, chiar dacă a clacat în cele două partide, își exprimă în continuare convingerea că elevii lui vor ieși din neputința în care s-au prăbușit și vor recupera punctele pierdute. Să dea Dumnezeu! *Al treilea meci al României în competiția cu pricina s-a desfășurat sâmbătă pe Stadionul Giulești (nu pe Arena Națională, despre care se vorbește că are gazonul ferfeniță!), împotriva Finlandei.

Crescătorii de reni au venit la București cu gânduri de izbândă și cu dorința de a se menține pe primul loc al grupei. Partida a început într-o atmosferă specific rapidistă, manifestarea din tribune dându-le curaj băieților trimiși în teren de Edi Iordănescu. Și iată că fotbaliștii desemnați de tânărul tehnician să intre pe gazon s-au trezit din amorțeala în care se scăldaseră anterior, în cele două meciuri pierdute (cu Muntenegru și Bosnia), punând bărbătește osul la bătaie. De mult nu i-am văzut pe „tricolori” alergând precum iepurii și contrându-și cu eficacitate adversarul, unul ambițios și cu destulă știință a fotbalului. În prima repriză „iordăneii”, în furia jocului, au trimis mingea în bara lui Joronen, au ratat o lovitură de la 11 metri, dar au înscris golul victoriei (minutul 30). În mitanul secund ei au reușit să-și apere zestrea, rezistând în fața încercărilor repetate ale finlandezilor de a înscrie. În acest joc spectaculos, m-au minunat efortul și alergătura lui Pușcaș, m-a fericit golul lui Bancu, dar, mai mult ca orice, m-a bucurat forma excepțională a portarului Niță, care a apărat două goluri, cum se zice, gata făcute. Nu uit să amintesc însă minunatul public aflat în tribunele stadionului din Giulești, care a susținut echipa noastră în toate momentele disputei. Astă-seară, tot sub Podul Grant, trupa lui Edi Iordănescu întâlnește echipa Muntenegrului (returul). Dacă fotbaliștii noștri vor avea ambiție și vor depune același suflet în joc, iar mingea, mângâiată cu un pic de noroc, îi va asculta, România poate agonisi șase puncte și va începe să viseze frumos!

P.S. Puștiul cu caș la gură Octavian Popescu s-a ofuscat și a avut un comportament nepotrivit, aruncând pe jos tricoul echipei naționale, pe motiv că a fost schimbat, în minutul 53. Cum nu prea a făcut mare lucru pe teren, ar fi fost mai nimerit ca revolta imberbului să se manifeste către sine, fiindcă, deși antrenorul l-a introdus în echipă încă de la începutul jocului, el nu i-a confirmat încrederea! Ce ți-e cu tupeul unor neica-nimeni, care se cred vedete înainte de a fi realizat orice!