UE ar trebui să aibă propria Belt and Road!

Pe hârtie, Uniunea Europeană ar trebui să fie un partener atractiv pentru multe țări cu venituri mici și medii din întreaga lume. Este cea mai mare piață din lume, modelul său social este admirat pe scară largă și este mai puțin insistentă în ceea ce privește alinierea politicii externe decât China sau SUA.

De asemenea, pe hârtie, America Latină ar trebui să fie locul cel mai promițător pentru ca UE să își impună acest avantaj. Regiunea, notează Financial Times, este apropiată cultural de Europa, este în mare parte democratică și împărtășește valorile fondatoare ale UE, iar imigrația din această regiune în cadrul blocului a fost relativ ușor de absorbit.

Dar atunci când liderii europeni și latino-americani se vor întâlni săptămâna aceasta pentru primul lor summit în aproape un deceniu, încercările lor de colaborare vor părea că au început, dacă nu de la zero, atunci nu mai departe de punctul doi. În cel mai bun caz, acordul comercial UE-Mercosur, în curs de elaborare de zeci de ani, va primi un impuls politic în vederea ratificării.

Summitul probabil sub așteptări este un semn că UE nu a luat în considerare, și cu atât mai puțin a articulat, ce forme mai profunde de relații poate oferi țărilor nemembre, dincolo de acordurile comerciale tradiționale și de acordurile de asociere.

Pandemia și războiul Rusiei împotriva Ucrainei i-au trezit pe liderii europeni asupra dependenței periculoase a continentului lor de alții pentru bazele securității sale, de la energie la microcipuri. De asemenea, au descoperit că prioritățile lor geopolitice sunt mai puțin împărtășite decât au presupus atunci când acest lucru conta mai puțin.

Construcția unității europene de după 1945 în jurul integrării economice i-a condiționat pe lideri să vadă scena mondială ca pe o piață: un loc în care să vândă exporturi și să se aprovizioneze cu materii prime.Cu toate acestea, o piață este atât de ușor de luat de bună încât se uită că are nevoie de o bază politică – pe care Europa a fost mult timp mulțumită să lase SUA să o susțină. După criza din 2008, liderii europeni au fost prea consumați de problemele interne pentru a se adapta la abandonarea tot mai mare a acestui rol de către America.

Pandemia și războiul au impulsionat conceptul de „autonomie strategică” al președintelui francez Emmanuel Macron, dar chiar și acesta vine cu o doză de naivitate. Mai mult decât de o autonomie stingheră, UE are nevoie de un angajament strategic pentru a atrage mai ferm de partea sa alte țări.

Neglijarea Europei contrastează cu Inițiativa Belt and Road a Chinei, care folosește geopolitica și infrastructura pentru a remodela modelele comerciale în avantajul său – inclusiv prin întoarcerea capetelor unor state UE. Faptul că Beijingul nu a reușit pe deplin nu înseamnă că a greșit când a încercat.

Ceea ce lipsește Europei în continuare este o strategie angajată pentru relații profunde cu țările dincolo de candidații imaginabili la aderare.

Aceasta nu este doar o chestiune legată, să zicem, de asigurarea aprovizionării cu minerale și metale critice (deși este și asta). Este vorba despre modelarea unei lumi în care UE rămâne relevantă pentru că are aliați mai mulți și mai apropiați în probleme globale, cum ar fi geografia lanțurilor de aprovizionare, normele tehnologice și guvernanța multilaterală.

Bruxelles-ul ar trebui să se ridice la nivelul ambițiilor Chinei și să urmărească o economie globală cât mai centrată pe Europa. Dar ar trebui să țintească mai sus decât Beijingul, atrăgând țările nu prin atragerea de fonduri, ci prin oferirea unor legături mai profunde și reciproc avantajoase. Pentru că nimic altceva nu poate proteja interesele Europei dacă SUA renunță la ordinea liberală bazată pe reguli.