Paradoxal, colapsul Silicon Valley Bank aruncă o lumină interesantă asupra întrebării controversate dacă țintele de inflație ale băncilor centrale ar trebui să fie ridicate pentru a reduce riscul ca o politică monetară prea rigidă să precipite o recesiune.
Acest lucru se datorează faptului că SVB, oricât de ineptă ar fi fost gestionarea riscurilor și judecata sa în materie de investiții, a fost în cele din urmă o victimă a regimului de politică monetară al Rezervei Federale a SUA.
În perioada de după criza financiară din 2008, forțele deflaționiste au reprezentat provocarea copleșitoare pentru factorii de decizie politică din băncile centrale. Problema lor nu era cum să aducă inflația în limitele țintei, ci cum să o ridice până la nivelul țintă, notează Financial Times. Nu a fost posibil decât prin recurgerea la rate ale dobânzii nominale foarte scăzute și chiar negative.
O consecință a acestei licențe monetare extreme, după cum subliniază Edward Chancellor în cartea sa „The Price of Time”, a fost o multitudine de distorsiuni ale pieței, inclusiv crearea unei bule în care prețurile aproape tuturor activelor au fost propulsate la cote astronomice.
În condițiile în care veniturile din active au fost puternic diminuate, investitorii au fost împinși să caute randamentul, indiferent de riscuri. Aceasta a fost, în esență, povestea SVB.
S-ar putea să ne aflăm acum doar la începutul unei serii de episoade de instabilitate financiară care vor spori riscul ca, în încercarea de a readuce inflația la 2%, Fed și alte bănci centrale să aducă prejudicii grave producției și ocupării forței de muncă.
Prin urmare, nu este suprinzător că unii bancheri pledează acum pentru creșterea țintelor de inflație de la 2% la 3%. Dar mișcarea ar arăta ca o predare în fața spiralei prețurilor, iar credibilitatea deja scăzută a băncilor centrale va suferi o prăbușire completă. Rămân blocate în această situație de lungă durată, în timp ce datoria continuă să crească inexorabil. Nu poate exista un final fericit în această poveste.