Scumpirea cărților… Pe bune acum. Chiar nu mai era nimic altceva de unde să taie? Niciun contract inutil, niciun post de bugetar inventat, nicio sinecură politică? A fost absolut necesar să lovească exact în cărți? În cultura scrisă? În ultimul bastion care ne mai ține departe de o prăbușire definitivă în haosul ignoranței?
Când știi că ești în criză, dar alegi să lovești în educație, nu mai vorbim despre prostie, ci despre complicitate la degradare națională. Scumpirea cărților este o decizie care nu ține de economie, ci de o ură deschisă față de tot ce înseamnă gândire și cunoaștere.
Soluția genială: taxă pe gândire
România se zbate într-un deficit bugetar uriaș, iar Guvernul găsește o „soluție genială”: scumpirea cărților. O lovitură directă dată în lectură, în educație, în mintea oamenilor. Ca și cum prostia n-ar fi deja în floare, mai punem și o taxă pe gândire. E mai simplu așa. Mai puțini cititori, mai puțină revoltă. Mai puține întrebări, mai multă resemnare.
O măsură care nu ajută bugetul, dar distruge cultura
Asociația Editorilor din România a spus-o clar: această măsură fiscală nu rezolvă nici măcar o fracțiune de procent din deficitul bugetar. Dar distruge un întreg ecosistem cultural. Împinge în faliment librăriile mici. Frânează editurile care mai încearcă să tipărească autori români. Și, cel mai grav, închide cărțile în mâna celor care își mai permit.
Scumpirea cărților nu e o strategie fiscală. E o formă de sabotorare a educației. Una legală, rece și calculată. Cultura devine astfel moneda de schimb pentru incompetență bugetară.
România: țara unde cititul devine un privilegiu
România este deja campioană la analfabetism funcțional. Elevii nu mai înțeleg ce citesc, iar adulții n-au citit o carte în ultimul an. Ce face statul? Le dă un preț mai mare pe copertă, ca să fie sigur că nici nu vor începe. Cititul nu e încurajat, ci penalizat. Cartea nu e în mâna copilului, ci pe raftul unui magazin cu etichetă de lux.
Într-o țară unde cultura se scumpește, iar prostia e încurajată, e clar că direcția nu e nici educațională, nici economică. E sinucigașă.
Alimentul de bază al minții, pus la impozit
Gabriel Liiceanu a formulat perfect absurdul situației: „Cartea e pâinea minții și singurul medicament care vindecă prostia.” Dar ce contează? În România, pâinea se impozitează, iar prostia se promovează.
În orice alt stat normal, cartea ar fi fost protejată, încurajată, subvenționată. Aici, devine pericol bugetar. Se vinde tot: pădurile, ideile și acum – educația.
Anul în care cultura scrisă intră la faliment
Să scumpești cultura scrisă înseamnă să alegi, în mod conștient, regresul. Să-ți condamni propriii cetățeni la ignoranță organizată. 2025 riscă să devină cel mai negru an pentru cartea românească de la 1989 încoace. Nu pentru că nu s-ar mai scrie, ci pentru că nu se va mai putea cumpăra.
Cultura moare nu cu foc, ci cu tăcerea unei semnături de minister. Și în tăcerea aceea, viitorul nostru dispare.
Și atunci vine întrebarea pe care nimeni din guvern nu are curajul s-o pună cu voce tare: În ce fel de țară vrem să trăim? Într-una care taxează cultura sau într-una care o salvează de la moarte?