La sfârșitul celui de-al doilea mandat al președintelui Barack Obama, Statele Unite s-au confruntat cu o alegere clară în ceea ce privește rolul lor viitor în Asia. Pe măsură ce China devenea tot mai puternică, Washingtonul ar putea dubla eforturile costisitoare pentru a încerca să mențină întâietatea militară a SUA în regiune.
Donald Trump și Joe Biden s-au concentrat pe obținerea unui “overmatch” împotriva Chinei, așa cum a spus Mark Milley, pe atunci președinte al Statului Major Întrunit al SUA, la începutul anului 2023 – menținerea preeminenței militare ca obiectiv general al politicii americane în Indo-Pacific.
Recunoscând că prețul menținerii dominației militare americane în regiune devenea rapid nesustenabil din punct de vedere politic și practic, echipa Biden a încercat să construiască o coaliție de aliați și parteneri pentru a acoperi o parte din costuri.
În ultimii trei ani, de exemplu, administrația a reușit să obțină acces la baze militare suplimentare în Filipine, a stabilit noi mecanisme trilaterale de schimb de informații cu Coreea de Sud și Japonia și a încheiat acordul AUKUS cu Australia și Regatul Unit.
Dar, în ciuda unor succese, progresul general al lui Biden în construirea coaliției necesare a fost lent, potrivit Foreign Affairs. Statelor Unite le lipsește încă accesul militar la părți critice din Asia, o arhitectură de securitate puternică și un număr suficient de aliați și parteneri bine înarmați pentru a-și susține influența.
Mai rău, nu există o modalitate clară de a aborda aceste puncte slabe. Geografia maritimă a Asiei reduce amenințarea pe care țările din regiune o percep ca fiind reprezentată de China, ceea ce subminează în mod fundamental proiectul lui Biden de construire a unei coaliții.
Realitatea este că supremația militară americană nu poate fi susținută pe termen lung. Mai degrabă decât să mențină o urmărire nefericită a primatului, Statele Unite ar trebui să adopte o strategie care să aibă ca prioritate echilibrarea, nu depășirea puterii chineze.
Criticii echilibrării pot argumenta că o astfel de abordare ar încuraja China și ar alimenta temerile de abandon în rândul aliaților SUA. Dar se înșeală: dacă Washingtonul nu își schimbă strategia, riscă să se trezească suprasolicitat, lipsit de o poziție militară care să vizeze în mod credibil angajamentele sale extinse.
O provocare principală cu care se confruntă SUA în Indo-Pacific este arsenalul de rachete al Chinei. Forțele americane concentrate în bazele mari din Japonia, Guam și Coreea de Sud sunt deosebit de vulnerabile la loviturile chinezești.
Filipine și Papua Noua Guinee au semnalat că nu vor permite Statelor Unite să folosească bazele de pe teritoriile lor pentru a depozita arme sau pentru a desfășura operațiuni militare ofensive într-un război împotriva Chinei, în special în ceea ce privește Taiwanul.
Proiectul lui Biden de construire a coaliției nu dispune încă de mecanismele instituționale de care ar avea nevoie pentru a sincroniza eficient acțiunile aliaților și partenerilor săi în timpul unei situații de urgență.
Dialogul de securitate cvadrilateral – un forum de securitate care cuprinde Australia, India, Japonia și Statele Unite – ar trebui să aprofundeze cooperarea maritimă, printre alte inițiative. Dar nu oferă țărilor participante imaginea comună a informațiilor de care ar avea nevoie pentru a se coordona în timpul unei crize.
În mod similar, Washingtonul se bazează pe Tokyo pentru a oferi sprijin militar direct în timpul unui război regional, dar nu există un comandament combinat americano-japonez care să coordoneze eficient operațiunile celor două țări.
Una dintre cele mai mari bariere în calea adoptării unei abordări de echilibrare cu China este mentalitatea Washingtonului. Ideea că dominația militară trebuie să fie urmărită în Asia este adânc înrădăcinată în politica externă și de apărare a SUA.
Dar echilibrarea nu constituie nici împăcare, nici defetism. Este poate singura modalitate sustenabilă de a proteja interesele americane în regiune pentru decenii viitoare.