Extinderea BRICS, care se așteaptă să fie discutată în cadrul summitului din Africa de Sud de la sfârșitul acestui an, se transformă într-unul dintre cele mai importante subiecte de pe agenda mondială.
Dar ceea ce această agendă de extindere scoate la iveală este o tendință de bază foarte importantă pe care unii dintre observatori încep să o recunoască – proeminența crescândă a așa-numitelor “puteri de mijloc” sau, mai bine zis, a “puterilor regionale” din Sudul global.
Printre numărul tot mai mare de țări care și-au depus oficial candidatura sau și-au manifestat interesul pentru BRICS se numără cele mai multe state cu greutate în regiunile lor respective, cum ar fi Argentina în America Latină, Bangladesh în Asia de Sud, Egipt în Africa, Arabia Saudită în Orientul Mijlociu, Indonezia în Asia de Est. Există motive pentru care unele dintre aceste “puteri regionale” încep să iasă în evidență pe scena internațională.
Fragmentarea geopolitică: perioade îndelungate de bipolaritate (Războiul Rece) și unipolaritate (mai ales în anii ’90) care au privat puterile mijlocii de un rol mai important pe scena mondială. Strategii pentru a asigura libertate de acțiune și pentru a evita condiționalitatea și sancțiunile împovărătoare.
Dezechilibrele economice interne în cadrul paradigmei globalizării “unipolare” – fapt care a generat eforturi pentru țările emergente de a juca un rol mai important pe scena mondială, căutând în același timp să asigure surse suplimentare/alternative de finanțare.
Prin deschiderea posibilității de a adera la BRICS/BRICS+, se oferă o platformă pentru ca aceste puteri să se exprime în sfârșit pe arena internațională prin crearea de legături orizontale în toate regiunile principale ale Sudului global.
Pentru puterile regionale din Sudul global, platforma BRICS+ devine nu numai o modalitate de a juca un rol mai activ pe scena internațională, ci și de a valorifica rolul lor regional și resursele/capitalul acumulate în cadrul proiectelor lor de integrare regională.
Resursele combinate ale tuturor acordurilor de finanțare regională (RFA) sunt mai mari decât cele ale FMI. În spațiul financiar, 9 din 10 cele mai mari fonduri suverane de investiții (SWF) provin din Sudul global.
“Suprastructura” instituțiilor internaționale (adaptată mai mult la o lume globalizată) este mai puțin congruentă cu “fundația” din ce în ce mai regionalizată a economiei mondiale. În ceea ce privește ciclul său de viață, “paradigma unipolară” a trecut de la faza de inovare și creștere/maturitate la un declin punctat de o frecvență și o gravitate tot mai mari a crizelor globale.
Pe măsură ce harta lumii este redesenată, lipsa “centrelor globale” va face loc unui model tot mai variat de regiuni. Noi puteri vor intra pe scenă cu ambiții și cu zelul de a-și aduce contribuția la construirea noii arhitecturi economice globale.
Pote că această nouă paradigmă se va dovedi fi mai puțin predispusă la criză și mai durabilă decât modelul anterior de globalizare.